Zilele trecute, la o discuție despre antreprenoriatul cultural, din cafea în cafea și din țigară în țigară, un amic a ajuns la concluzia că e foarte posibil să nu existe improvizație în artă. I-am replicat instinctiv și dintr-o răsuflare:
”Înseamnă că singura artă improvizată rămâne relația dintre doi oameni.”
Ultimul deceniu pe care mi l-am petrecut în jazz dovedește că improvizația există dar, la o analiză mai atentă și după ce ai ascultat 2 sau 3 sau 4 concerte la rând ale aceluiași artist, îți dai seama că într-adevăr momentele de improvizație sunt bine calculate în economia show-ului. Totul funcționează conform unui plan…
”Aici intri, improvizezi 3 minute, faci un pas în spate, urmez eu”.
Cu ocazia Fête de la Musique, pe 21 iunie a.c., la invitația generoasă a Institutului Francez din București, am avut plăcerea să fiu alături de Jean-François Zygel (pianist și compozitor francez, profesor de improvizație-pian la Conservatorul din Paris) pe scena cinematografului Elvire Popesco. Eu am citit câteva poeme proprii, iar Jean-François le-a asigurat un splendid ambient sonor.
Ne-am văzut pentru prima oară cu doar câteva ceasuri înainte de performance. Am ”repetat” mișcările, citirile, bucățile muzicale, restul urmând să fie improvizație. Am trac, un simț al penibilului exacerbat și de obicei împietresc atunci când trebuie să mă prezint în fața unui public. Nu și de această dată, însă. Am pășit pe scenă cu siguranța că am un partener de dialog și singurul lucru care conta era legătura dintre noi doi, pe care urma să o construim în timp real.
Jean-François nu înțelege româna. A trecut prin poezii având la dispoziție traduceri în engleză, ceva explicații în franceză și atât. Pe ultima sută de metri, am schimbat unul dintre poeme. Apoi l-am întrebat cât de mult ne putem apropia.
”Am lucrat cu actori, nimic nu mă poate speria. Fii liberă”. Și am fost.
Nu știu dacă am stat 20 de minute pe scenă. Sau 3. Sau 3 ani. Am ”jucat” o relație, în timp ce ne minunam amândoi de cât de natural poate fi totul dacă te lași să improvizezi. Când, din senin, exact unde se potrivea, Jean-François a început să cânte ”Ne me quitte pas”, am simțit și respirația publicului. Relația funcționa, improvizația era la locul ei. Printre spectatori, respira și cel care îmi repară aripile și inima. Și alături de care, zi după zi, improvizația e la fel de naturală ca mișcarea Pământului în jurul Soarelui.
Rozana Mihalache este nepoetă, jazz & cats mama & director artistic Green Hours
Cover foto: Jeanne Moreau & Miles Davis (1957) Foto RDA (Getty Images)
