În 2010, după niște ani în care băusem niște vagoane (flote de vagoane, mai exact) de bere, niște noi parteneri de business și apoi unii dintre cei mai apropiați prieteni , m-au introdus în lumea vinului. Nici ei nu erau niște specialiști, mai beam un șpriț, mai “greșeam” cu un demi-dulce, dar ușor, ușor am descoperit o lume nouă.
Au început niște călătorii tematice în superba Mendoza unde ne-am bucurat de Torrontes, de Malbec, apoi de niște cupaje minunate, mai apoi în Africa de Sud unde am descoperit minunația numită Pinotage și alte cupaje minunate. Uitându-mă în spate, îmi dau seama că nu știam aproape nimic despre vin, dar aveam o bucurie enormă a descoperirii. Și această pasiune a adus o altă întâlnire neașteptat de frumoasă, o colaborare profesională pentru un vin de puști numit ZAZ, gândit și produs de noua generație a Cotnariului.
În acel moment a început profesionalizarea (mai) serioasă. Am învățat despre aciditate, despre tanini, despre tipuri de fermetație și multe alte concepte tehnice. Practic, am început să beau vin nu doar temeinic, dar mai ales științific. Mă simțeam mai deștept când descriam un vin (e incredibil cât de des poți să zici fructe roșii de pădure), mă simțeam mai elevat când ghiceam nivelul de alcool și restul de zahăr.
Mai mult, mi-am luat și o certificare WSET (nivelul de preșcolar în vin), deci aveam și un act care să demonstreze că sunt în liga profesionistă (doar se știe că în România fără patalamă nu exiști), dar ușor, ușor am început să pierd ceva elementar și, în același timp, fundamental: plăcerea de a bea un vin fără a-l judeca, bucuria de a-ți simți papilele îmbogățite de arome, fără să cauți repere geografice din care provine un terroir.
Toată această mărturisire vine ca urmare a faptului că trebuie să răspund în diverse contexte sociale la o întrebare pusă onest, dar inutil: “care este cel mai bun vin roșu/alb/roze/spumante? ”. Oamenii îmi cer topuri, cunoscuții mă sună din fața rafturilor pentru recomandări. Multă vreme m-am străduit să răspund la aceste întrebări. Cumva îmi hrăneau ego-ul de cunoascător. Dar asta e doar o illuzie.
Vinul cel mai bun e cel care îți place ție. Că e dulce, că e sec, că are gheață în el (sacrilegiu), că îl bei din cană și nu din paharul ăla șmecher, contează mai puțin. Contează însă să te bucuri de el și de oamenii cu care îl consumi. Contează să te lași purtat de aromele lui minunate, fără să-l judeci.
Cover: Photo by Elina Fairytale from Pexels
