Pentru orice gurmand, există câteva mese memorabile, servite în restaurante care capătă o aură legendară în amintiri. De aceste mese îți aduci aminte din când în când cu drag și le asociezi cu un concediu, o țară și, evident, un fel de mâncare.
Mi-a părut, deci, extrem de rău atunci când am aflat că restaurantul unde am mâncat cea mai bună pizza și cea mai bună focacia s-a închis recent. Il Ghiotto din Pietrasanta, Toscana, era o afacere de familie, unde se serveau preparate tradiționale italiene. Da, veți spune, pizza e spectaculoasă în Italia în general. Dar la Il Ghiotto era o combinație între preparatele extrem de simple și gustoase și atmosfera de familiaritate a locului. Era un restaurant frecventat de localnici, unde familiile extinse veneau să ia cina duminică seara. Tocmai din acest motiv, faptul că nu mai există mi se pare cu atât mai regretabil.
Cea mai bună pizza pe care am mâncat-o vreodată a fost pizza cu creveți și pesto de la Il Ghiotto. Cu blat subțire, crocant în așa măsură încât felia de pizza să rămână fermă când o ridici din farfurie, cu o cantitate optimă de sos de roșii și mozzarella, această pizza m-a surprins prin combinația de toppinguri: creveți și pesto. Îmi plac foarte mult ingredientele luate separat. Până când am mâncat aici, nu m-am gândit că le poți combina. Iar rezultatul e o explozie neașteptată de arome și texturi.
Il Ghiotto mi-a mai rămas în minte prin ceva: de fiecare dată când mergeam (am stat mai multe zile în Pietrasanta și am mâncat la ei de câteva ori), indiferent de comandă, focacia era din partea casei. Și era, fără îndoială, cea mai bună focacia pe care am avut ocazia să o mănânc. Proaspăt scoasă din cuptor, atât de fierbinte că nu o puteam atinge, era crocantă la exterior și pufoasă în interior exact atât cât trebuia. Deasupra avea sare de mare și mici crenguțe de rozmarin, ce deveneau și ele crocante în urma coacerii și primeau un gust mai intens. Nicio focacia cumpărată apoi nu s-a putut ridica la acest nivel.
Cred că motivul pentru care acest restaurant mi-a plăcut atât de mult a fost tocmai calitatea evanescentă a preparatelor. O regulă în gastronomie este că gustul și textura optime ale unor mâncăruri există pentru o scurtă perioadă, imediat după ce ele sunt preparate. Iar la Il Ghiotto am primit exact acest lucru: mâncare simplă, însă servită exact în acel moment în care îi erau potențate toate calitățile.
