Andrei Popov | West S(ubversive) Story
De ce să mai montezi sau să faci un film după “West Side Story” în secolul 21?
Întrebarea nu este nici pe departe malițioasă. Suntem în fața uneia dintre cele mai mari capcane din istoria teatrului – un musical teribil de actual și, în același timp, profund datat. Paradoxul nu este decât aparent.
La premiera din 1957, compozitorul Leonard Bernstein, autorul dramatic Arthur Laurents, textierul Stephen Sondheim și regizorul, coregraful și inițiatorul proiectului, Jerome Robbins, șochează nu pentru că reinterpretează “Romeo și Julieta” lui Shakespeare în context new-yorkez, ci pentru că inovează muzical și dramaturgic în câteva direcții majore. Lucrarea sparge tiparul spectacolului muzical al epocii, cel al poveștii de dragoste terminate obligatoriu cu un “happy end”.
Apoi, aduce delincvența juvenilă (toate personajele sunt, de fapt, adolescenți) în fața unui public, mai degrabă conservator, care vine la teatru să se destindă (sună cunoscut?). În fine, și mai ales, îl confruntă pe acesta din urmă, fără menajamente, cu un eșantion din violența motivată rasial care minează relațiile între albi (cu toții proveniți din imigrația de pe întreg continenul european – banda Jets) și portoricani (latino – banda Sharks), iar prin extensie între diferitele comunități etnice ale Statelor Unite.
În plus, nici muzica lui Leonard Bernstein nu e prea ușor de înghițit pentru gustul anilor ’50 – concepția și armoniile apropie “West Side Story” mai degrabă de complexitatea operei contemporane decât de – ceea ce se credea a fi – lejeritatea musicalului.
Public și critici (în pofida cronicilor favorabile) au considerat că liniile melodice erau elitiste și deloc fredonabile, preconcepție întoarsă, miraculos, la 180 de grade abia după ecranizarea din 1961 (regia Peter Wise și Jerome Robbins), după cum mărturisea cu năduf, peste ani, Stephen Sondheim, devenit reperul absolut al teatrului muzical.
Leonard Bernstein „West Side Story”
Jumătate de secol mai târziu, în Europa și America de Nord, discriminarea pozitivă și întregul proces de reașezare a mentalităților pe care îl numim “corectitudine politică” a întărit afirmarea identităților etnice.
Pe de altă parte, conflictele cu substrat rasial sunt, pe cât posibil, stăvilite de reguli bine codificate la nivelul practicii sociale, dar mai insidioase și mai categorice în intimitate. Din acest punct de vedere, “West Side Story” pare expirat abordând teme precum iubirea interzisă (generațiile s-au schimbat mult), confruntările de stradă între bande de culturi diferite, hărțuirea și tratamentele degradante aplicate femeilor, limbajul discriminatoriu și ofensator. Pare!
Construcția din 1957 a celor patru autori, consolidată de prima versiune cinematografică, este extrem de puternică și, până în prezent, nu a putut fi depășită obiectiv de viziunile regizorale ulterioare. Nu vorbim de o piesă de muzeu autosuficientă.
Sub tipologiile uneori foarte îngroșate ale personajelor portoricane, creatorii au ascuns un întreg arsenal de idei despre cum este să faci parte dintr-o minoritate (nu neapărat etnică) sau mai multe în același timp, să te lupți cu excluderea în interiorul propriei comunități, să eviți marginalizarea socială (anii 1950, de exemplu, sunt cei ai mccarthy-ismului, ai vânătorii de vrăjitoare comuniste în SUA, ceea ce a afectat puternic sectorul cultural).
Răzvan Mazilu „West Side Story”
Dacă-i sunt manevrate pârghiile corecte, “West Side Story” funcționează fără greș și azi, în pas cu timpul nostru, cu condiția să nu fie pierdut din vedere cum, când și de ce a fost creat și să nu fie transformat într-un documentar tezist etnic, despre situația întregii comunități latino din America de Nord.
Adică ceea ce a făcut celebrul regizor belgian Ivo van Hove în cea mai recentă versiune de pe Broadway din 2020, înainte de pandemie. A rezultat un eșec de proporții care (împreună cu alte acuze legate de comportamente nepotrivite ale membrilor distribuției, exact în sensul incriminat de libret) a făcut ca producția să nu fie reluată în septembrie 2021, la redeschiderea teatrelor.
“West Side Story” este subversiv și deci e cu atât mai puternic în asemenea condiții.
A fost cazul în 1978, la prima montare din România (regia George Zaharescu), la Teatrul de Operetă din București, când a reprezentat un strigăt de libertate și un gest curajos de emancipare. Situația nu s-a repetat în 1994, în spectacolul cenușiu și “de serviciu” (regia Pepino Visciglia) de la același teatru, care nu a știut să exploateze contextul turbulent al primilor ani de democrație.
Și nici în 2014, în producția FNT-UNITER (regia Răzvan Mazilu), care a recitit corect și fidel povestea de dragoste, dar nu și canavaua socială a momentului reprezentării.
Montările românești și ultimul “revival” broadway-an au demonstrat odată în plus și un alt hop de care trebuie să treacă orice producție cu “West Side Story” – distribuția trebuie să fie formată din actori tineri cu alură încă adolescentină (sub 30 de ani), dar care să aibă tehnica și cunoștințele avansate pentru a interpreta roluri complexe, concepute ca pentru actori de peste 35 de ani, să cânte partituri vocale complicate și, în același timp, să danseze pe coregrafii care nu-i menajează în niciun fel.
Remake-ul lui Steven Spielberg va trebui, așadar, să se ridice la înălțimea tuturor acestor provocări, deloc minore, pentru a nu se dovedi o pastișă a originalului sau chiar o parodie. Și nu în ultimul rând, să aleagă timpul la care pune verbul – la trecut sau la prezent.
Text de ANDREI POPOV
Citește și:
