Unul dintre paradoxurile lumii în care trăim este acesta: creșterea siguranței vine la pachet cu augmentarea fricilor de tot soiul. Fiecare frică poartă un nume. “Coronavirus” este cel mai recent nume al fricii colective.
De-a lungul timpului au fost vehiculate și alte denumiri frisonante: Ebola, Sida, războaie de tot felul, sfârșitul (întotdeauna iminent) al lumii, teroriști și arme¢rale nucleare, arme biologice, crize financiare mondiale ș.a.m.d. Fricile mari n-au exclus niciodată fricile mai mici: frica de șomaj, de străini, de schimbare. Frica poate fi ordonată alfabetic: ablutofobie, acrofobie, agorafobie, autofobie […] homofobie, vaccinofobie, xenofobie, zoofobie. Frica poate să fie abstractă sau concretă, explicită sau difuză, justificată sau nejustificată. Frica e pâinea cea de toate zilele a știriștilor și a politicienilor. Frica face rating. Frica adâncește faliile între oameni. Frica este manipulatoare și contagioasă.
Scriitorul portughez Rui Zink scrie o parabolă modernă despre “cultura fricii” (Frank Furedy). Într-un viitor inevitabil distopic, guvernul a identificat pericolul suprem care amenință omenirea: o inconștiență etern umană, o disponibilitate imatură de asumare a riscurilor. Curajul trebuie combătut într-o manieră sistematică. Funcționari ai statului sunt trimiși în casele oamenilor pentru instala frica. Motivul: frica este profilactică și pedagogică. Frica îmblânzește instinctele. Instalarea fricii contribuie la binele obștesc și la “pacea socială”:
“Frica e înțeleaptă. Frica știe ce este mai bun pentru noi. Frica se preocupă. Frica nu e niciodată departe. Se află întotdeauna lângă noi. Mai aproape decât ne imaginăm, chiar și atunci când o credem departe. Frica e sigură. Frica e adevărată. Frica ne iubește.” (Rui Zink, Instalarea fricii, Humanitas, 2015)
Frica este solul fertil din care crește orice fel de dictatură.
