Meniu Zile și Nopți
Articole Zile si Nopti Zile si Nopti 05/12/2019
Arhiva Zile si Nopti

CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie”

Zile si Nopti De Zile si Nopti
Comentarii CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie” Share CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie”


Pe 9 şi 10 decembrie, în spaţiul pop-up de la The Institute, se joacă spectacolul “Dragostea durează 3 ani”, dramatizarea lui Chris Simion-Mercurian – semnatara şi a regiei – a textului lui Frédéric Beigbeder, după ce, la sfârşit de noiembrie, în prezenţa autorului, la sala Gloria a Teatrului Metropolis a fost programat “Crăciunul Preşedintelui” de Pascal Bruckner, ce marchează începutul unei stagiuni-pilot a Teatrului Griviţa 53, primul teatru independent construit în România de la zero… din 1946 încoace.

Va urma pe 20 decembrie la Gloria “Cu ce vă servesc?” cu Maia Morgenstern şi Rodica Mandache, punerea în scenă a unui text scris de Bruckner special pentru Griviţa 53 – Primul Teatru construit Împreună. De altfel, scriitorul francez este co-fondator alături de Chris al celei mai longevive companii de teatru independent din Romania, Compania de Teatru DAYA. Pentru cei cărora Griviţa 53 le sună straniu pentru un nume de instituţie culturală, acesta reprezintă adresa terenului pe care va începe construcţia teatrului, achiziţionat de scriitoarea şi regizoarea Chris Simion-Mercurian din banii obţinuţi în urma vânzării casei bunicii sale.


CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie”

Chris Simion și Pascal Bruckner

Teatrul este un vis al ei cu o vechime de peste două decenii, dar a ajuns să se transforme în proiect abia odată cu obţinerea terenului din Calea Griviţei 53. După trei ani, proiectul se apropie acum de intrarea în execuţie dar, între timp, s-au întâmplat multe în viaţa lui Chris, cu bune şi mai puţin bune, aşa cum de altfel ni se întâmplă fiecăruia dintre noi. Ţine aproape de miracol faptul că, într-o societate în care ne vedem obligaţi să ne revizuim într-un ritm incredibil de rapid algoritmii în baza cărora funcţionăm ca indivizi, proiectul artistei a rămas acelaşi în fond şi în formă, aşa cum visul aproape donquijotesc care l-a generat şi crezul dindărătul acestuia nu a suferit eroziuni odată cu trecerea timpului.

CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie”

Plecăm de la spectacolul “Dragostea durează 3 ani”, pus în scenă de tine în spaţiul pop-up de la The Institute, pe 9 şi 10 decembrie. Este, din ce înteleg, o rejuvenare a montării anterioare. Ce aduce nou?

 

Păi aduce nou… multe. Aduce tot. Aduce dramatizarea pentru că am updatat-o, că am recitit romanul şi mi-am dat seama că am pierdut pe drum elemente care, la momentul respectiv, nu îmi erau necesare, multe din scenele pe care acum le folosesc şi mi se par extrem de comice şi de actuale. Aduce nou distribuţia [Tudor Aaron Istodor, Mirela Zeţa, Vlad Logigan şi Andreea Şovan – n.r.], aduce nou colaborarea cu scenografa, Iolanda Mutu Jr., aduce un nou spaţiu… e de fapt un alt spectacol, dar construit pe scheletul vechi.

 

Griviţa 53, de la vis la proiect. Avem nişte cifre rotunde. Din 1946 nu s-a mai construit niciun teatru privat de la zero, în 1996 ţi-ai început cariera şi, după exact 20 de ani, în 2016, ai cumpărat terenul pentru viitorul teatru, Griviţa 53. Ce s-a întâmplat apoi, în aceşti ultimi trei ani?

 

Am luat terenul în 2016 şi în 2017 am demarat campania de strângere de fonduri pentru că… n-am avut mai multe case ale bunicii să le pun la bătaie şi nici nu aş fi vrut să fie un proiect al lui Chris Simion-Mercurian.

De când am început să-l visez, îl visez fiind un proiect al unei comunităţi şi atunci e foarte bine că a fost o singură casă care să ne pună la dispoziţie terenul de joacă şi cei care avem visul ăsta comun să venim să punem cărămizi. Am zis întruna că nu e teatrul lui Chris şi n-am zis asta metaforic, am zis-o concret.

Deci, în 2017 am demarat campania de strângere de fonduri şi am participat la concursul de arhitectură de la Marsilia făcut de LafargeHolcim, unul dintre cele mai importante concursuri de arhitectură sustenabilă din Europa, unde în acel an au fost înscrise aproape 5100 proiecte. Am fost pe lista scurtă şi, în final, am luat unul dintre cele 7 premii [Acknowledgement Prize 2017 – n.r.].

Eram pe 28 septembrie la Gală, la Marsilia, bucurându-ne să ne întoarcem acasă să anunţăm minunea, pentru că era prima oară când România a fost premiată în competiţia asta şi, pe 1 octombrie, am aflat că am cancer de sân. Am făcut un an pauză, s-au schimbat priorităţile, timp în care, în afara spectacolelor pe care le-am regizat în perioada tratamentului şi a albumului pe care l-am scris, “Care dintre noi” [“Care dintre noi. Which One of Us”, apărut în 2018 la editura Trei – n.r.], Griviţa 53 a rămas în stand-by pentru că n-am vrut să mă expun public. Pe toată perioada tratamentului, în afară de actorii cu care lucram şi de familia apropiată – cred că erau 15 oameni cu toţii – n-a ştiut nimeni de povestea asta iar în momentul în care am terminat tratamentul oncologic am revenit şi, în 2019, am relansat Griviţa pe orbită.

Am făcut campania cu ouăle Griviţa 53 [“Ouă pentru Griviţa 53”, în care, printre multe alte personalităţi, s-au implicat Oana Pellea, Alexandru Tomescu, Maia Morgenstern, Ivan Patzaichin, Iuliana Vîlsan, Cristian Mungiu, Dan Perjovschi şi Marius Manole – n.r.] şi în momentul acesta am strâns aproape 250.000 de euro… 246.110. Am depus proiectul la fonduri norvegiene, care ne-ar putea asigura toată suma pentru construcţie dacă am reuşi să fim finanţaţi şi-am scăpa de toată greutatea asta a fundraising-ului. Oricum, în paralel, lucrăm. Am reuşit să luăm cele mai importante avize fără de care nu putem să începem să construim şi ne-am propus ca undeva în primăvară să dăm drumul la şantier, cu sau fără fonduri norvegiene.

CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie”

Avem nevoie de 500.000 de euro pentru asta, deci de încă 250.000, şi vrem să facem o nouă campanie, care este iniţiată de CBRE. Ei deţin Orchestra de sticlă CBRE pe care au lansat-o la Festivalul “George Enescu” şi ne-au donat-o. Sunt 15 instrumente pe care vrem să le vindem cu 10,000 de euro instrumentul şi să găsim 10 finanţatori care să cumpere câte un instrument din Orchestra de sticlă, şi să reuşim astfel să ne apropiem uşor-uşor de suma de care avem nevoie pentru a da drumul la şantier.

Asta ne-am propus să facem până în ianuarie, iar o a doua campanie de strângere de fonduri este deschiderea spaţiului intermediar Griviţa 53 la sala The Institute, pe strada Ştirbei Vodă 104-106, unde vom începe să jucăm concret din 9 decembrie. Deschidem, aşa cum ai menţionat, cu “Dragostea durează 3 ani” şi vom continua cu producţii care vor contribui şi ele la strângerea de fonduri. Spectacolele mari, cele care nu pot fi jucate la The Institute unde spaţiul este mic, cu 70 de locuri la vânzare, se vor juca la Sala Gloria a Teatrului Metropolis.

 

Au fost ani dificili, cu o dinamică impredictibilă, cu urcuşuri, stagnări, coborâşuri, iar tu îţi asumi în acest moment, în mod ferm, nişte termene foarte precise şi nu foarte îndepărtate. Crezi că au şanse să fie respectate?

 

Dacă reuşim să strângem cei 500,000. Da, pentru că e o chestie matematică. Mi-am întrebat echipa, structuriştii şi arhitectul, de ce sumă avem nevoie ca să putem da drumul la şantier şi am stabilit ce ne propunem să facem ca să mai strângem diferenţa. Eu cred că ne definim prin fapte nu prin contemplaţie şi atunci, ca să poţi să mişti lucrurile concret, acţionezi. Da, pot să mă uit la pară şi să mi-o doresc, dar dacă nu o să întind mâna sau să fac ceva ca acea pară să ajungă la mine, nu o să vină nimeni să-mi spună ‘Chriiis… uite aici 250,000 de euro!’.

O nedumerire a mea e legată de faptul că un proiect care a adus un premiu pentru România şi se construieşte în România apelează cu speranţă la finanţare norvegiană. Unde a dispărut România, unde e statul român în ecuaţia asta sau… de ce nu e?

O, ce bună-i întrebarea asta. Off, Doamne, Doamne!
Aş putea să spun că nu e… din 1946, adică e o Românie întreruptă, întreruptă din punct de vedere al valorilor pe care le-am avut la un moment dat. O să vin cu un exemplu concret pentru care, probabil, iar o să isterizez pe cineva.

În urmă cu câteva luni de zile, anul trecut, când doamna Firea era în conflict cu domnul Dragnea şi când s-a creat acea scrisoare publică de susţinere a doamnei Firea de către personalităţi din lumea culturală, am fost singura care a ieşit şi a spus ‘Eu nu am semnat acea scrisoare’ şi nu pentru că am ceva cu doamna Firea ci, pur şi simplu, pentru că nu am semnat-o şi pentru că nici măcar nu am fost întrebată dacă vreau s-o semnez. Telefonul pe care l-am primit de invitaţie de a semna acea scrisoare a fost unul extrem de vag, nu am răspuns pozitiv şi atunci m-am simţit folosită. Pentru că presa a preluat atitudinea mea şi mi-au preluat postarea de pe Facebook – nu am avut atâta promovare la niciun un produs artistic pe care l-am făcut cât am avut atunci cu situaţia asta… apărusem pe toate gardurile, ‘Chris Simion folosită de Gabriela Firea’ -, în urma atitudinii mele, am toate uşile închise la Primăria Capitalei. Poate de asta România nu se schimbă, poate pentru că nu ne vedem decât propriul interes, că mergem pe ‘să moară şi capra vecinului’, că nu avem nişte principii sănătoase, ale noastre ca indivizi şi apoi ale noastre ca şi comunitate… dar eu cred foarte mult în spaţiul privat, adică în România privată, nu în România de stat, nu în România instituţiilor de stat. Cred extrem de mult în spiritul antreprenorial, în spiritul oamenilor care ştiu să rişte şi să-şi asume, pentru că e cu totul altă poziţionare în spaţiul privat şi cred mult în cei care vor veni din zona privată în proiectul Griviţa 53. Griviţa n-o să se nască doar prin gândurile noastre bune şi prin rugăciunile pe care le facem, se va naşte concret şi toată comunitatea asta se construieşte prin fapte, şi la noi ‘prin fapte’ înseamnă să te asociezi direct cu această poveste şi să vii cu o cărămidă, cel puţin, să-ţi cumperi de pe site o cărămidă, o fereastră, o bucată de perete, ce vrei, ce poţi. O cărămidă e 53 de euro şi pe cărămida respectivă o să-ţi fie numele pentru totdeauna în foaierul teatrului. Găseşti toate informaţiile pe site-ul nostru, www.grivita53.ro.

CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie”

 

O ultimă întrebare legată de România de stat pusă din postura de avocat al Diavolului. De ce aş încuraja eu ca reprezentant al său o iniţiativă privată când instituţiile culturale susţinute financiar de stat au probleme?

Conflictul ăsta nu există, e un conflict artificial, adică nu există o concurenţă reală dacă e ‘stat’ sau dacă e ‘privat’. Ne limităm aici strict la finanţare, la fonduri, la faptul că de multe ori ‘privatul’ vine şi solicită sprijin din aceeaşi pălărie de unde în mod normal ar lua şi instituţiile de cultură de stat. Acum nu mai ţine că deja s-a prins toată lumea cum stă treaba în mod real. De exemplu, teatrul independent, când accesează la fonduri care sunt subvenţionate de Ministerul Culturii sau de Primărie, cum sunt AFCN-urile [Administraţia Fondului Cultural Naţional – n.r.], accesează la aceeaşi pălărie din bugetul de stat şi atunci a existat o frică de vreo 20 de ani, o vrere să ne sufoce şi să nu ne lase să creştem, dar mişcarea independentă a devenit mult prea prezentă şi necesară în spaţiul cultural, pentru că vine cu forţă artistică, vine cu o ofertă pe care nu aveai cum s-o omori, fiindcă a venit, a crescut natural, şi de la an la an se impune. Nu mai ai ce să-i faci. Evident, nu suntem ca-n Franţa, să fie alocate subvenţii spaţiului independent din bugetul de stat de la început dar semnalez asta… poate c-ar trebui să se întâmple. Poate că cei care sunt la butoane ar putea să schimbe, de la bun început să ofere printr-o lege şi ONG-urilor bugete cu care ele să reuşească să-şi facă proiectele fără să se mai ducă să cerşească, fără să mai stea cu frica în sân că nu câştigă un proiect, cu atât mai mult că aceste ONG-uri au demonstrat în cei 30 de ani cât de necesare sunt.

 

Dar pentru asta ai nevoie de competenţe, de o capacitate deosebită de selectare a proiectelor şi a celor care solicită finanţare…

Aici este o altă discuţie. Sunt foarte multe interpretări subiective. Eu am fost pusă în situaţia în care am picat AFCN-ul, am făcut contestaţie pentru că proiectul era scris impecabil, nu aveai cum să-l pici, doar dacă aveai ceva personal cu mine, şi pentru că am ameninţat că vom face campanie în presă cu proiectul făcut public – pentru că era inadmisbil să-l pici -, am ajuns în secunda doi peste linie şi am fost finanţaţi. De ce? Doar pentru că un membru al comisiei, probabil, avea fie ceva cu proiectul, fie ceva personal cu mine, cu noi, cu echipa noastră. Există foarte mult diletantism şi foarte multă impostură în spaţiul cultural în care ne desfăşurăm activitatea, dar… există acest ‘dar’ salvator, dacă vrei să-ţi faci treaba, ţi-o faci.
În ’99, când am început practic primul meu spectacol de teatru, eram considerată o impostoare şi aşa am dus-o vreo 15 ani pentru simplul fapt că am avut curaj şi pentru că acest curaj era mai degrabă interpretat ca tupeu şi venea să le dezechilibreze altora scaunul fiindcă demonstrai concret că poţi să faci cu 10 lei un spectacol fabulos pentru care cel de la un teatru de stat ar fi cerut 1000 de lei, fiindcă a fost o perioadă când prin teatrul de stat se scurgeau foarte multe fonduri şi fiindcă teatrul independent era şi este o modalitate total onestă şi transparentă de a face artă.

Percepţia oamenilor care nu sunt consumatori fervenţi de teatru în ce priveşte spaţiul independent, rămâne însă în continuare nuanţată între ‘impostura’ deja transformată într-o acuză cliseiştică şi ‘libertatea’ clamată de cei care îl populează. Cine îl ghidează finalmente pe un spectator familiarizat doar sumar cu teatrul să se îndrepte cu predilecţie spre teatrul de stat sau cel independent?

Dar nu e vorba că mergi la unul sau la altul, adică… mergi la spectacole care sunt necesare, nu la spectacole-somnifer. Să mergi la spectacole care îţi crează experienţe şi nu la spectacole care se bifează în repertoriu doar pentru că s-au consumat banii, ce sunt ca un must pentru că apar în hârtii şi au consumat un buget. Are importanţă de cine e făcută producţia pentru că e grav să-mi iei din banii mei, pe care îi dau ca impozit la stat, să îi iei şi să faci o porcărie cu ei. Când o faci pe banii tăi e problema ta, ţi-o asumi, dar când o faci pe banii mei, lucrurile se schimbă şi atunci am pretenţia ca ceea ce faci cu aceştia să aibă sens. Altfel nu văd care este diferenţa între unul şi altul.
Eu, de exemplu, înainte să termin regia de teatru am terminat teatrologia. O parte din teatrologi devin critici de teatru. Criticii… reali de teatru au instrumente de a măsura calitatea unui spectacol. Înainte, criticii de teatru aveau un cuvânt de spus. În momentul în care citeai o cronică a lui Valentin Silvestru ştiai că nu e cumpărată pe beri, ştiai că acea cronică e verticală, că este obiectivă şi te îndrumă sau nu te îndrumă să-ţi dai o oră-două din viaţă pentru a te duce să vizionezi un spectacol. Astăzi o cronică se scrie pe bere şi în momentul în care oamenii şi-au dat seama că o cronică nu mai este un reper şi că, de multe ori, se duc la un spectacol care e elogiat într-o cronică şi în realitate e un bullshit, s-a pierdut teren şi, uşor-uşor, în ani, critica de teatru a devenit inexistentă şi nu mai are nevoie nimeni, din păcate spun, de critica de teatru. Că mai postăm noi câte o cronică… de cele mai multe ori postezi cronicile elogioase, nu cele în care te desfiinţează. Ei bine, eu am obiceiul să postez cronicile care sunt negative pentru că multe dintre ele nici măcar nu-s scrise profesionist. Apreciezi o cronică negativă în momentul în care ea te ajută să înţelegi de ce acel unghi subiectiv al cronicarului a fost ăla şi nu altul dar, de cele mai multe ori, sunt descoperite total şi atunci ele nu sunt un reper, un ghidaj, şi publicul este cel care devine cel mai important critic de teatru al tău. Slavă Domnului că, consumatorul de teatru independent e un consumator deştept, inteligent, cult, pe care a doua oară nu-l mai prinzi în sală dacă l-ai păcălit prima dată, pentru ca e şi intransigent. Teatrul independent nu e consumat de marea masă de oameni, teatrul independent e un fenomen de nişă.

 

Ajungem la angajamentul luat de Griviţa 53 legat de repertoriu. Vorbeşti pe site de “texte majore din literatura universală şi contemporană”. Vom vedea, de exemplu, inclusiv Shakespeare? Altfel spus, care vor fi criteriile esenţiale de alegere a textelor pentru repertoriu?

 

95% dintre textele pe care le-am montat în cei 21 de teatru sunt adaptări, sunt dramatizări după romane. Eu o să-mi asum repertoriul Griviţa 53 pentru că sunt conştientă că de acest repertoriu va ţine înălţarea sau distrugerea acestui teatru. Cred că am “puţină” cultură şi “puţin” bun gust încât să îl înalţ. Nu ştiu dacă în Griviţa 53 vei vedea Shakespeare pentru că, aşa cum am scris, repertoriul va fi axat pe dramatizări, 99% din repertoriu, şi dintr-un 1% pe texte-unicat, texte scrise special pentru Griviţa 53. Eu o să încerc să îl rog pe William Shakespeare să scrie o piesă-unicat pentru Griviţa 53, să vedem ce-o să iasă. În selecţie, o să mă axez cu predilecţie pe teme existenţiale, pe teme majore…

 

Adică nu vei face comedie bulevardieră…

Comedia bulevardieră de calitate poate să se nască pe o dramatizare dacă este necesară, adică inclusiv pe un Kant se poate face o comedie. Nu va fi un stil regizoral exclusiv în Griviţa 53 pentru că vom fi mai mulţi regizori care vor monta sub Griviţa 53 şi poate unul va vrea să monteze într-o cheie de teatru-dans, altul va vrea să monteze într-o cheie clasică, altul va vrea să facă o comedie bulevardieră, dar absolut toţi vom avea crezul şi obligaţia artistică să lucrăm fie pe dramatizări fie pe texte-unicat. Calitatea porneşte în meseria noastră de la text. Una e să fac după Sandra Brown, alta este să fac după “Divina Comedie”. Una e să te duci într-o zonă ne-necesară din punctul meu de vedere, într-o zonă de maculatură, şi alta este să te duci pe texte-reper din literatura contemporană şi universală.

 CLIN D’OEIL | CHRIS SIMION-MERCURIAN: “Cred că ne definim prin fapte, nu prin contemplaţie”

După spaţiu şi repertoriu, să ne oprim niţel şi asupra oamenilor. Va avea teatrul Griviţa 53 o trupă rezidentă?

Nu, nu. Va fi un teatru de proiect. Probabil că fiecare regizor îşi va crea trupa lui. Aşa ar fi ideal ca să poţi să creşti ca regizor. Teatrul va veni anual cu o propunere de ‘X’ texte şi cu o invitaţie către un număr restrâns de regizori în care eu cred şi care, în marea lor majoritate, vor fi regizori tineri. Cred că pentru ei, aşa cum a fost şi pentru mine, e important să recunoşti că nu eşti singur în meseria asta şi că fără oamenii în care crezi n-ai cum să exişti… fără actorii în care crezi, fără scenografii cu care lucrezi, fără mentorii care au pus în tine cărămizi. În ce mă priveşte, au existat nişte oameni care au văzut în mine mai mult decât am văzut eu vreodată şi am început cu Moţu Pittiş care m-a luat aşa, de guler, şi m-a ridicat din cenaclul literar unde citeam şi eu timid nişte solilocvii, pe urmă criticul George Pruteanu…Și, când am început să umblu prin sălile de teatru, am avut marea mea întâlnire cu Alexandru Darie care, pentru mine, a fost ca un mentor, iar toate spectacolele pe care el le-a făcut şi eu le-am mâncat pe pâine au fost lecţiile mele majore de regie şi după fiecare spectacol îi mulţumesc, iar o parte din aplauzele pe care le iau eu sunt şi ale lui. Cred că e important să fim legaţi de câţiva oameni cu care ne-am întâlnit şi cu care am parcurs o bucată de drum împreună. Pruteanu mi-a scris prefaţa la prima carte şi a încheiat-o cu o etichetă pe care am purtat-o mult timp după mine, “un fel de pui de Cioran în fustă lungă şi neagră care a început cu concluziile şi îi aşteptăm premisele”, pentru că prima carte a apărut la 16 ani cu imperative, iar Moţu Pittiş, în cea de-a doua carte, a terminat cu o întrebare, “Chris Simion, oare nu cumva eşti o reîncarnare a mea?”.

Au trecut mai bine de 20 de ani de la intrarea ta în această profesie. S-a schimbat ceva în perspectiva ta asupra lumii şi vieţii, s-a erodat ceva din iluziile sau ambiţiile de început de drum?

Nimic. Am avut şansa să plec de trei ori din ţară în Franţa, să lucrez, să-mi fac meseria acolo. Atâta timp cât am decis să rămân aici pentru că am avut o miză şi am avut o motivaţie, una care părea total ilogică privită din exterior prin comparaţie cu ce-aş fi putut face acolo, am simţit – habar n-am de ce – că locul meu este aici, că trebuie să fac ceva aici, să las ceva în urmă aici. Nici acum nu ştiu de ce, dar simt cu tot sufletul că asta mi-e menirea şi că trebuie, chiar trebuie, să construiesc Griviţa şi apoi să construiesc în jurul ei această comunitate, pentru că nu construim doar un imobil, trebuie să construiesc această atitudine. Habar n-am de ce, nu mă întreba. Că, slavă Domnului!, am atâtea proiecte regizorale, am atâta chef de scris, aş putea să stau şi să scriu şi nu mi-ar ajunge zece vieţi, dar e ceva dincolo de raţiunea mea de a duce la bun sfârşit proiectul ăsta şi, atâta timp cât nu am vrut să plec din ţară, am ales să nu văd partea goală a paharului şi să nu cad, sau dacă o fac, să mă ridic repede. Şi atunci e o permanentă vibraţie şi un  permanent freamăt şi e cu bucurie, este cu credinţă, şi când e aşa, oricât de greu sau de absurd ar fi, tot nu e suficient încât să te pună la pământ.

  • Interviu de Ioan Big

Galerie imagini

Share

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

NEWSLETTER ZILE ȘI NOPȚI

Abonează-te la newsletter și fii la curent cu cele mai noi evenimente sau știri din Artă & Cultură, Film, Lifestyle, Muzică, Eat & Drink.

Caută