Pe 22 noiembrie 2019, în cinematografe se lansează “Cardinalul”, noul film semnat de Nicolae Mărgineanu, la 40 de ani de la debutul acestuia ca regizor cu “Un om în loden”.
“Cardinalul” este un Biopic al episcopului greco-catolic Iuliu Hossu (1885-1970), cleric beatificat de Papa Francisc anul acesta la Blaj şi erou-martir al românilor care pe 1 decembrie 1918 a citit Proclamaţia de Unire a Transilvaniei cu Regatul României la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, şi care, mai tarziu, în regimul comunist, a fost încarcerat timp de mai mulţi ani la groaznicul penitenciar din Sighet.
Un subiect dificil de abordat şi greu de asimilat, mai ales de generaţiile pentru care comunismul nu reprezintă decât un cuvânt fără prea mult înţeles, dar o provocare asumată cu bravură de venerabilul cineast Nicolae Mărgineanu (“Pădureanca”, “Ştefan Luchian”), în trena remarcabilelor filme cu caracter de restituire istorică pe care le-a realizat după 1989, ficţiuni sau documentare, de la “Undeva în Est” sau “Capul de zimbru” până la “Poarta Albă” ori “Fals tratat de mântuire a sufletului”.
Un dialog despre cinematografie ca instrument de rememorare necesară şi despre rememorare ca amnar pentru trezirea spirituală.
Domnule Mărgineanu, aţi ajuns la o vârstă respectabilă, la 81 de ani, şi aveţi în spate o carieră formidabilă de peste 50 de ani în cinematografie. Ce vă mai mână să continuaţi?
Dorinţa de a face filme. Sunt atâtea subiecte pentru filme pe care mi-aş dori să le fac sau, mai mult decat atât, simt că aş avea datoria să le fac pentru că am fost martorul anumitor vremi. Fiindcă sunt lucruri pe care le cunosc destul de bine, consider că e de datoria mea să fac astfel de filme care, sigur, nu sunt filme comerciale dar sunt filme despre români, filme care se vor vedea cândva la televizor, pe internet… cine va dori va putea să le vadă pentru că ele sunt mărturii, pe cât pot eu de apropiate, faţă de adevărata situaţie, cea pe care eu încerc să o reamintesc.
Într-adevăr, după ’89, v-aţi orientat cu precădere spre subiecte care se constituie în rememorări – chiar dacă unele ficţionalizate – a unor episoade din anii comunismului, de la colectivizare în “Undeva in Est” până la Canalul Dunăre-Marea Neagră în “Poarta Albă”, dar de ce credeţi că, la 30 de ani după căderea acestuia, ele trebuie amintite unor generaţii care nu erau născute pe atunci?
Eu cred că este important să-ţi cunoşti istoria şi mai ales istoria recentă pe care au trăit-o părinţii tăi, bunicii tăi, pentru că… eşti mult mai pregătit dacă o cunoşti. Eu cred că nicio generaţie nu e ferită de încercări, nu există aşa ceva. Unii au avut parte de încercări mult mai grele cum au fost cele din anii stalinismului, care au fost teribile, dar acum avem parte de cu totul şi cu totul alte încercări fiindcă am ajuns să ne cutremurăm şi să ne mirăm cum de aproape piere simţul patriotic.
A spune că eşti naţionalist… deja e denaturat cuvântul, e mutat în altă parte, ceea ce n-ar trebui să fie permis, dar ne lăsăm manipulaţi cu foarte, foarte mare uşurinţă pentru că ni se oferă aceste bunuri materiale pe tavă, ca să spun aşa.
Sigur, am dus cu totii lipsă de ele în socialism şi e o nevoie de consum anormală, ce o depăşeşte în România pe cea firească, dar…
Dar nu intervine şi o anume frică de a ne aminti, mai ales pentru noi, cei care am trăit în ambele perioade?
Nu, dimpotrivă, pentru cei care am trăit este o uşurare, aproape o exorcizare. Eu am multe amintiri pe care le credeam uitate şi care dintr-odată, printr-un amănunt, îmi revin în minte cu o precizie… cu o cruzime extraordinară. Şi atunci, ca să scap de ele, este mult mai bine să le înţeleg, să le adun, să le integrez în alte evenimente sociale care au fost şi, în felul ăsta, mă eliberez.
Şi indiferent dacă filmul este bun, reuşit sau mai puţin reuşit, are succes de public sau nu, pentru mine e foarte important că mi-am îndeplinit ceea ce mi-am dorit, ceea ce am crezut că este mica mea misiune, ca să spun aşa, că nu vreau să folosesc cuvinte mari.
Ajungem la personajul principal din “Cardinalul”, cel mai recent film pe care îl semnaţi, episcopul Iuliu Hossu, creat cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea în 1969 şi beatificat de Papa Francisc pe Câmpia Libertăţii de la Blaj. Din perspectiva Marii Uniri, Iuliu Hossu rămâne un erou şi martir ce nu trebuie uitat, doar că, în conştiinţa populară, numele său nu mai produce mari reverberaţii. Avem noi ca naţie memoria scurtă sau cineva are interesul să facă uitate anumite bucăţi din istorie?
Am bănuieli dar nu sunt pregătit să dau un astfel de răspuns. N-am informaţiile necesare. În Ardeal, episcopul Iuliu Hossu este foarte cunoscut şi foarte iubit iar statura lui este şi va rămâne un exemplu de neclintit al unui om al cărui conştiinţă n-a putut să fie înfrântă niciodată. E foarte rar un asemenea personaj şi toată viaţa lui, întreg destinul lui, este, aş zice, de excepţie.
A făcut de la un cap la altul Primul Război Mondial foarte tânăr fiind, îmbărbătându-i mai ales pe ostaşii români, pentru că ardelenii luptau pe un front care nu era al lor, nu aveau niciun interes, erau luaţi în armată şi duşi de austro-ungari.
Pe urmă a participat la Marea Unire şi înainte de 1 decembrie a umblat prin sate şi a convins oamenii, le-a explicat ce se va întâmpla. A urmat apoi un moment extrem de greu când ungurii au luat Ardealul de Nord iar el n-a plecat sub ocupaţie [militant anti-revizionism, senator de drept în Parlamentul României Mari, Iuliu Hossu a rămas la Cluj după cedarea Transilvaniei de Nord prin Dictatul de la Viena din 1940 – n.r.], a rămas doar el şi episcopul ortodox Nicolae Colan, şi a suportat multe umilinţe din partea tinerilor maghiari, ba chiar a fost şi o încercare sau două de asasinare a lui. Ajunge apoi în temniţa de exterminare de la Sighet împreună cu elitele politice şi cele greco-catolice, unde supravieţuieşte – alţi trei colegi de-ai lui, episcopi, au murit chiar în Sighet, iar Alexandru Rusu a murit la Gherla, re-arestat – iar el şi cu episcopul Bălan sunt trimişi în domiciliu forţat.
Ceea ce mi s-a părut extraordinar e că a fost păstorul turmei lui şi nu s-a delimitat de aceasta nicio clipă, deşi i s-a propus. Când era la Sighet i s-a propus o funcţie înaltă dacă trece la ortodocşi, ba unii spun – nu ştiu dacă informaţia este exactă sau nu – că Petru Groza i-ar fi propus să fie chiar patriarh. Nu m-aş mira, că ei erau foarte perfizi. Îl puneau patriarh şi, după două luni de zile, cu siguranţă nu se înţelegeau şi îl dădeau jos, ar fi fost pentru ei cel mai uşor lucru de pe lume. Dacă el ar fi făcut-o ar fi fost la cheremul lor, dar a refuzat măririle astea. Chiar când trimisul Papei a venit iar el era cu domiciliul forţat la Căldăruşani şi i-a spus că va fi făcut cardinal dar pentru asta trebuie să meargă la Roma cu voia statului comunist şi i-a cerut ca apoi să rămână acolo şi să nu se mai întoarcă în ţară, asta l-a indignat şi l-a făcut să spună ‘Nu, eu rămân aici lângă credincioşii mei.’… şi aşa a murit.
Chiar este un martir al acestui neam, al Ardealului în primul rând dar nu numai, fiindcă, totuşi, Biserica Greco-Catolică în Ardeal are un rol foarte mare. Răscoala lui Horea, Şcoala Ardeleană, Marea Unire… a fost foarte implicată în istoria Ardealului şi e foarte greu de uitat acest lucru.
Cu siguranţă că dumneavoastră n-aţi uitat…
Eu sunt născut greco-catolic şi am fost trecuţi toţi din familie la ortodocşi şi ştiu că un asemenea eveniment poate provoca până la urmă mici dezastre. Nu în ce mă priveşte, căci copiii mei au fost botezaţi ortodocşi. Nu aveam de altfel o altă opţiune, soţia mea fiind ortodoxă, mama ortodoxă, iar eu nefiind aproape deloc credincios la vremea respectivă, în teama aia care ne domina pe-atunci, când aveai frică şi de preoţi – vă spun sincer – pentru că circulau zvonuri puse chiar de securişti… ‘Nu aveţi încredere în ei!’. Au fost într-adevăr câteva cazuri rare în care preotul n-a respectat taina spovedaniei şi sunt relatate în mărturii ale unor foşti deţinuţi politici, însă doar câteva, foarte izolate.
La credinţă am revenit datorită lui Dragoş Pâslaru [fostul mare actor care s-a călugărit în 1999 şi este actualmente ieromonah la schitul Pătrunsa – n.r.] care ne-a trezit la un moment dat pentru că ne-a întrebat ‘Măi, voi de când nu v-aţi mai spovedit?’ şi am avut noroc de un preot extraordinar, Paul Mărăcine, de la Biserica Sfântul Vasile de pe Calea Victoriei. N-am putut să mă mai despart apoi de ortodocşi fiindcă eram deja foarte implicat şi foarte legat.
Sigur că mi-aş dori unirea celor două, cum îşi doresc foarte mulţi.
M-am minunat că Doina Cornea a spus înainte de a muri că îşi doreşte ca greco-catolicii să se unească cu ortodocşii dar lucrul ăsta se face cu argumente teologice, cu multă toleranţă. Dacă în ’48 şi înainte de ’48, cu toate că erau mici conflicte între ele, erau considerate biserici-surori şi de multe ori slujeau împreună, dezastrul a venit după, când cei care au preluat bisericile au investit în ele, au venit alţi preoţi, s-a schimbat totul. Şi atunci, să le iei şi să le dai la greco-catolici înapoi, vă daţi seama câte conflicte se nasc de aicea şi, de altfel, s-au şi născut. Iar aici s-a ajuns dintr-o măsură dictatorială venită de la Stalin.
Cât de eficace s-a dovedit această tentativă de apropriere a influenţei bisericii din partea comuniştilor? Judecând din perspectiva raporturilor actuale dintre biserică şi puterea politică, cât le-a reuşit?
Judecând după ceea ce trăim acum… a reuşit. În bună parte. Nu încerc să îi iau apărarea ci doar să constat acest lucru dar Biserica Greco-Catolică este acum foarte slăbită şi nu are, din păcate, personalităţi puternice care să fie o portavoce a ei. Aşa că, judecând după mintea noastră lumească, comuniştii au câştigat. Foarte mult. De altfel, citeam zilele trecute undeva că la venirea Prea sfinţitului Kiril al Rusiei aici [Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse a vizitat România în 2017 – n.r.], acesta s-a mândrit că a convins Biserica Greco-Catolică să treacă la ortodoxie ceea ce, totuşi, a fost un act destul de abuziv. Când Biserica Catolică se luptă încă să renască, cumva, din cenuşă, să spui că ai reusit să o convingi mi se pare… pentru că ştim cum s-a întâmplat în realitate datorită documentelor. Nu Biserica Ortodoxă ci Securitatea şi Partidul Comunist au fost cei care au luat atunci toate măsurile. Biserica Ortodoxă a fost adiacentă, n-a pornit de la ea.
Spuneaţi că faceţi film atras de un subiect sau altul. Anul trecut aţi realizat “Fals tratat de mântuire a sufletului” iar anul acesta “Cardinalul”. Un preot ortodox colaboraţionist şi posibil criminal în primul şi un preot greco-catolic martir al neamului în al doilea. Ati fost atras de natura subiectului în general şi implicit de reflectarea poziţiei uneia dintre Biserici sau mai mult de drama umană individuală a personajelor?
Categoric am fost interesat de indivizi dar făcând un film despre greco-catolici şi mai ales despre Sighet, vrând-nevrând ajungi la argumentele pe care Securitatea le folosea, cuvintele Patriarhului Marina [Justinian Marina, Patriarh al BOR între 1948 şi 1977 – n.r.] fiind folosite de securişti ca argumente, chiar dacă el a făcut şi multe lucruri bune şi mulţi îl apără, printre care şi foşti deţinuţi politici pe care i-ar fi ajutat. Toate astea trebuie puse şi discutate deschis, nu de către mine că eu nu mă pot angaja într-o dispută teologică, dar sunt suficienţi avizaţi pentru aşa ceva.
Din păcate, Biserica Ortodoxă, cu secretizarea asta a dosarelor, nu cred că-şi face un serviciu şi pe mine m-a mirat foarte mult când am auzit prima dată de asta, căci nu cred că sunt foarte mulţi ajunşi la vârf care au probleme într-adevăr cu dosarul.
Şi ca să-i aperi pe ei arunci o bănuială asupra tuturor. E păstrată o secretomanie pe care au avut-o comuniştii permanent, nu ştiu cine a inventat-o, probabil tot de la ruşi a venit. Când era cineva arestat nu primea scrisori, nu ştia unde e, să nu se afle cum e, erau disperaţi să nu ştie nimeni ce se întâmpla acolo.
Deci “Cardinalul” trebuie mai degrabă privit din perspectiva Nicoletei din “Binecuvântată fii, închisoare” decât a părintelui Iustin din “Fals tratat de mântuire a sufletului”…
Exact, exact, cred că omul spune totul. Nu poţi judeca o mişcare generală. Eu încerc să mă ocup de un singur om şi el reprezintă totul, cu bune şi cu rele. Căci cine ştie? Poate unii consideră că ar fi greşit cu această tenacitate a lui, de a-şi păstra cu obstinaţie crezul. Documentându-mă, am citit printre altele că în anii ‘30 şi ceva, când era senator în Parlamentul României, a propus la un moment dat un congres în care să se discute unirea religiilor greco-catolică şi ortodoxă şi, din păcate, nu s-a reuşit, dar am fost foarte mirat că, ţinând cont de perioada respectivă, episcopul Iuliu Hossu era totuşi deschis pentru asemenea propunere şi nu a exclus posibilitatea.
Fac o scurtă paranteză legată de Nicoleta. Cum aţi ajuns să transpuneţi în film această poveste reală sub un titlu neobişnuit, “Binecuvântată fii, închisoare”?
Citeam la vremea respectivă cu o sete extraordinară toate memoriile care apăreau pentru că aflam în felul ăsta multe lucruri. Şi-am dat de cartea asta când încă era doar în franceză, “Benie sois-tu, prison” [publicată la editura Omnibus în 1991 – n.r.], şi mi s-a părut extraordinară, m-a emoţionat foarte mult. M-am interesat, am aflat că dânsa [autoarea, Nicole Valéry-Grossu – n.r.] nu mai este în viaţă, că soţul ei, Sergiu Grossu este la Paris, şi m-am gândit că e slabă şansa să ajung să vorbesc cu dumnealui, că pe atunci, după Revoluţie, eram un neica nimeni, că ştiţi cum era. Întâmplarea a făcut – nu ştiu prin ce minune, că în zilele alea întreprindeam foarte multe lucruri – că cineva de la Fundaţia Filmului Românesc, proiect care a căzut până la urmă, mi-a spus că trebuie să mergem la o şedinţă a exilului românesc la Muzeul de Istorie, mi se pare. Am mers să spunem câteva cuvinte despre filmul românesc după care ne-am aşezat în sală. Şi cel care era aşezat în faţa mea m-a întrebat ‘De ce nu faceţi un film despre cartea soţiei mele?’. Era domnul Sergiu Grossu. Şi nu numai atât, a mai spus ‘Eu dau 50000 de dolari pentru filmul ăsta.’. Nu mi-a venit să cred… mai ales că am avut de la început ferma convingere că lucrurile stau exact aşa cum spunea dumnealui. Pe urmă, filmul a căzut de 2 sau de 3 ori la concursul CNC dar, la un moment dat, când eu nici nu prea mai voiam să îl bag în concurs şi, culmea!, mai venise şi o comisie cu ‘vechii’… cu Ecaterina Oproiu, cu D.R. Popescu, atunci a luat, atunci i-au dat dreptate şi le mulţumesc şi-acuma pentru decizia care au luat-o atunci pentru că, probabil, aş fi eliminat gândul de a mai face filmul.
Revenim pe făgaş. Dată fiind natura specială a subiectelor multora dintre filmele dumneavoastră, naraţiunile şi-ar pierde din credibilitate dacă în rolurile principale ar apare actori ultracunoscuţi. Ca atare, filmele lui Nicolae Mărgineanu vin şi cu propuneri surprinzătoare de actori mai puţini cunoscuţi publicului de cinema. Cum l-aţi ales pe Radu Botar pentru “Cardinalul” fiindcă e un rol în care realmente trebuie să crezi?
Pâna la urmă chiar asta s-a întâmplat. Am avut un noroc foarte mare, mai ales că rolul nu-i deloc uşor. Mi-amintesc de parcă ar fi azi cum l-am chemat la probă. Eu nu-l cunoşteam personal şi nu-l văzusem decât într-un singur film în care avea un rol secundar iar prezenţa lui era nesemnificativă pentru că nu avea ce juca [unul dintre zidari în “Meşterul Manole” din 1995 – n.r.], dar Bogdan Nechifor [interpretul rolului preotului Alexandru Raţiu – n.r.] este cel care mi-a spus ‘E un actor foarte bun, a fost la Turda, îl ştiu bine, încearcă-l pe el.’ şi în momentul în care l-am văzut am fost deja convins 90% că el va face rolul. Se vedea pe chipul lui o suferinţă, o suferinţă întipărită pe el şi nu una jucată, iar când am stat de vorbă cu el am aflat că avusese recent o suferinţă foarte mare, a fost foarte, foarte bolnav. Ori cineva în care această durere este încă acută poate înţelege foarte bine suferinţa altcuiva. Şi asta s-a şi întâmplat. Mi-a fost teamă pentru că este actor de teatru [la Teatrul de Nord din Satu Mare – n.r.] şi cu actorii de teatru de obicei te lupţi destul de mult, mai ales în privinţa replicilor. Nu s-a întâmplat însă nici măcar o dată să-l fac atent că n-a spus bine replica. S-a identificat cu episcopul Iuliu Hossu, e ceva incredibil. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva. N-au avut ceilalţi actori încredere când au văzut că iau pe cineva care e aproape ca un debutant dar am avut încredere mare, mare, mare de tot în el, i-am dat din toată inima această încredere şi-am fost răsplătit. A fost un mare noroc, o şansă extraordinară pentru mine.
1948, anul în care se spune că Petru Groza i-a oferit episcopului greco-catolic ardelean Iuliu Hossu poziţia de mitropolit ortodox a Molodovei. 1948 este şi anul în care psihologul Nicolae Mărgineanu, fost bursier Rockfeller şi cercetător la Yale, Duke şi Columbia, om de lobby pentru revenirea Transilvaniei în România pe lângă Comisia Aliată de Control, este arestat. Aveaţi 10 ani şi tatăl dumneavoastră a fost eliberat după 16 ani, când eraţi deja un tanăr adult. Ce învăţăminte de la el v-au rămas pregnant în memorie?
Tata ne povestea deseori că atunci când a mers prima dată la şcoala din Blaj – Obreja e la vreo 15 kilometri de Blaj -, l-a condus mama lui acolo şi ea i-a spus atunci ‘Uite, de-acuma nu o să mai stai lângă noi, nu mai putem avea grijă de tine, o să ai profesori care o să facă asta. Dar să nu uiţi un singur lucru: să ai conştiinţa curată cum îţi spăl eu cămaşa albă ca să te duci la biserică duminică dimineaţa.’. Tata a repetat de multe ori acest lucru şi ne-a intrat bine în suflet. Este foarte, foarte important să nu-ţi pătezi conştiinţa şi să fii grijuliu – mai ales că eu sunt destul de repezit ca fire -, să judeci bine când faci un pas, unul care pe urmă poate să lucreze împotriva ta, să fii foarte atent la lucrul ăsta. Asta a fost o dată şi apoi a mai fost încă ceva.
Chiar în ziua când tata a ajuns la Cluj şi noi ne-am bucurat, a sunat la uşă – şi am rămas uluit – un coleg de-al meu, Octavian Sigărtău, care era un fel de lider al clasei din şcoala tehnică pe care o făceam… scria poezii, era un băiat de caracter, un băiat puternic, care făcuse închisoare după ’56, după Revoluţia ungară. Văzându-l, m-am bucurat foarte tare dar el mi-a spus rece: ‘Nu pe tine te caut, eu trebuie să vorbesc cu tatăl tău.’ L-am dus dincolo şi au discutat ceva într-o limbă de lemn. ‘Dom’ profesor, ce mai faceţi?’, ‘Bine’, ‘Vă integraţi?’, ‘Da, sigur.’.
Abia pe urmă am realizat că el, săracul, semnase, cum au semnat foarte mulţi când îi păcăleau că dacă nu semnează nu ies din închisoare, semnase că va da informaţii şi acum, de bine de rău, bifa acţiunea. Şi tata m-a văzut că sunt siderat şi mi-a spus ‘Nu cumva să judeci! Că n-ai trecut prin ce-a trecut el.’, şi mi-a spus-o cu un ton foarte aspru şi dur. Mai târziu m-am reîntâlnit cu fostul meu coleg în Bucureşti şi-mi zicea că tot timpul îl urmăresc şi îl hărţuiesc, nu-l lasă în pace ca să mai dea informaţii, şi am aflat după aceea că a fugit în America. Cam astea sunt dar, bineînţeles, mai sunt şi altele.
Cea mai mare parte a filmelor dumneavoastră sunt drame psihologice. Aţi moştenit apetenţa pentru psihologie pe filieră paternă sau v-aţi autoeducat?
Să dea bunul Dumnezeu dacă m-am gândit vreodată la asta! Probabil. Sigur că am stat de multe ori de vorbă cu tata şi am citit toate cărţile lui şi nu numai. Chiar mi-ar fi plăcut să fac Psihologia căci e un domeniu extraordinar. Asta mă face să mă întorc la tata… uneori îl întrebam, că auzeam de la alţii de momente oribile petrecute în închisoare, iar el ne spunea ‘Asta n-o să va spun niciodată pentru că aş face de ruşine poporul român.’ Mai târziu, luând şi citind dosarele, că am avut curiozitatea asta, din 52 de bibliorafturi cu procesul lor, 3 bibliorafturi erau pline cu telegrame ale oamenilor muncii care m-au cutremurat.
Oameni care erau puşi să trimită, cred că erau inclusiv foşti legionari acolo, aciuaţi în Partidul Comunist, care scriau, unul să îi condamne pe toţi la moarte, altul spunea să îi tragă pe roată ca pe Horea… nişte anomalii. M-am cutremurat. Pe de altă parte, erau acolo nişte mici turnătorii fără nicio importanţă dar unele dintre ele dădeau amănunte despre cât de greu se suportau deţinuţii după atâta timp de când stăteau împreună, că ştiau fiecare ce povesteşte celălalt, şi mi-am dat seama de adevărul a ceea ce I.D. Sîrbu a spus odată, că în închisoare clipa trece mai greu. Anii fug dar clipa aia trece îngrozitor de greu şi, într-adevăr, se suporta foarte greu starea asta de arest după ani îndelungaţi în timpul cărora speranţa era ceva iluzoriu. Din mărturiile alea, din micile turnătorii, reieşea foarte bine lucrul ăsta. A fost foarte, foarte greu în închisori şi, după ce-am aflat amănunte – pe când noi ne plângeam cât de greu ne-a fost nouă în “libertate” -, fiecare zi era o sărbătoare faţă de ce şi cât au îndurat ei.
Rămâne credinţa un sprijin esenţial pentru noi românii în traversarea momentelor istorice dificile, indiferent de natura acestora?
Pentru mine credinţa e foarte, foarte importantă. Încerc să spun copiilor şi nepoţilor lucrul ăsta şi sper să se trezească. Credinţa a devenit foarte importantă pentru că mulţi ani am trăit fără a fi practicant, ba mai mult, eram destul de departe de Dumnezeu. Mai mergeam eu la biserică la un botez, la o nuntă, dar cam asta era. Acum, cu trecerea anilor, mă ajută foarte, foarte mult… foarte greu însă mi-e să găsesc un argument valabil şi pentru alţii. Fiecare rugăciune pe care o spui are un sfat bun, un temei moral. În primul an o spuneam maşinal, mă rugam în van şi, de multe ori, îmi ziceam că n-are niciun rost ce fac eu pentru că îmi spuneam rugăciunea şi mă gândeam la altceva, dar preotul îmi spunea să insist fiindcă cantitatea îmi va aduce şi calitate până la urmă. N-am înţeles prea bine acest sfat dar mi-am dat seama după ani de zile că rugăciunile pe care le spuneam pe dinafară începeau să aibă alt înţeles şi primeam un ajutor de la acea rugăciune pentru că, de fapt, mă adresam lui Dumnezeu. De atunci, treptat-treptat, a început trezirea şi astăzi mă ajută foarte, foarte mult să supravieţuiesc, eu cu mine în primul rând, şi cu familia, să pot să dau un sfat bun, să pot să fiu alături de cineva când are nevoie. Lucruri mărunte dar din care este compusă viaţa noastră. Pe de altă parte, biserica a fost alături de români tot timpul de-a lungul veacurilor şi numai cu biserica ne-am salvat în toate momentele grele. M-am cutremurat auzind că în ’48 Ana Pauker dăduse ordin ca toate bibliotecile bisericilor să fie arse. Incredibil! Ştiau că e un duşman extraordinar, că omul de rând, pe ascuns, se mai roagă lui Dumnezeu. Citeam că s-a descoperit într-una din biserici o zidire făcută ca să ascundă cărţile care trebuiau arse, multe dintre ele importante, şi care s-au recuperat în felul acesta.
Totuşi, sunt nedumerit. Cum să îi explic nepotului meu că un sfat e mai valoros decât un BMW?
Îi spun şi duhovnicului meu că tot vorbesc cu copiii mei dar cu ei e mai greu, şi-mi spune să stau liniştit, că ei nu vor uita atitudinea mea şi că sfaturile mele nu vor fi uitate şi s-ar putea ca aşa să fie, să dea Bunul Dumnezeu. Îmi vine să râd puţin acuma căci am un nepoţel de 5 ani foarte deştept şi îi mai zic ‘Hai să te rogi’, că mă vede cum mă rog dimineaţa când coboară el, şi într-o zi a zis şi el ‘Hai!’, şi-am început ‘Înger îngeraşul meu, ce mi te-a dat Dumnezeu… Eu sunt mic tu fă-mă mare’. La sfârşit s-a uitat la mine şi a zis: ‘Amuzant!’. E un început. Altădată, prin tradiţie, copiii erau învăţaţi încă de mici să fie cu frica lui Dumnezeu, mai ales la sate. Credinţa era foarte vie. Lucrul ăsta s-a pierdut deocamdată dar poate va reveni, cine ştie?
Dată fiind natura unui anume subiect, aţi ales deseori să îl trataţi ca film documentar. Cazul “Întâlnirilor cu un sfânt” despre Arsenie Boca, de exemplu. Ce cântăreşte în decizia de a aborda un subiect prin ficţionalizare sau printr-un construct de tip documentar?
De documentar m-am apropiat mai ales după 1990 pentru că îmi doream foarte mult atunci să fac un film artistic dar evenimentele se schimbau iar situaţiile se răsturnau atât de rapid încât nu apucam să mă gândesc la un scenariu şi, de obicei, un an de zile trebuie să pregăteşti un scenariu, sau cel puţin aşa mi se întâmplă mie… încât am lăsat-o baltă şi-am zis că documentarul poate ieşi mai bine. Augustin Ioan, căruia îi apăruse cartea “Arhitectura şi puterea”, mi-a propus să fac unul după ea şi mi-a prins teribil de bine căci Bucureştiul era încă devastat, nu se începuse încă nicio reconstrucţie şi nu te întreba nimeni ce filmezi şi unde filmezi. Era o libertate deplină din punctul ăsta de vedere, ceea ce ne-a permis să filmăm chiar în Casa Poporului, a fost o ocazie foarte, foarte bună. Şi prin filmul ăla arăţi mult mai mult decât… arhitectura şi puterea. Asta pentru cine vrea să citească în el. Şi pe măsură ce trece timpul el se învecheşte foarte bine, ca un vin bun. Rămâne o mărturie foarte vie.
Dar aţi făcut şi “Demascarea”, despre Fenomenul Piteşti. Întrebarea era de ce aţi conceput “Cardinalul” ca un Biopic, o biografie ficţionalizată, şi nu ca un documentar biografic?
Pot eventual să vă spun mai uşor de ce ‘Pitestiul’ nu l-am făcut ficţiune. Mie mi s-a părut atât de cutremurător ce s-a întâmplat acolo încât intuiam cam cum trebuie să arate un astfel de film. Şi norocul a făcut ca între timp să vină Toma Enache cu ideea asta foarte bună, de melodramă cu un impact emoţional puternic [“Între chin şi amin” – n.r.], care chiar dacă e niţel simplist făcută e foarte puternică şi cu impact mare la public, şi mă bucur şi îl felicit din toată inima pentru ce a realizat.
Din Ardeal fiind, cu un trecut familial complicat, cum aţi ajuns să studiaţi operatoria de film la Bucureşti?
Am făcut Chimia mai întâi, fără să declar că tata e arestat, că aşa făceau toţi pe atunci fiindcă era o perioadă mai liniştită. Ei ştiau cu siguranţă dar te lăsau în pace. A venit însă Revoluţia din Ungaria şi a urmat iar o epurare, cu o şedinţă din aia mare cu vorbitori si prelucrări şi aşa mai departe, de ne-au dat pe câţiva afară. M-am făcut şofer pentru că pe atunci nici la muncă necalificată nu mă primeau dar de şoferi era mare nevoie şi aveam colegi toţi cu părinţi arestaţi. Am stat vreo doi ani şi jumătate şi am fugit să fac o şcoală tehnică în Bucureşti. Între timp mă pasiona fotografia, chiar am participat la vreo două saloane internaţionale, şi în felul ăsta m-am apropiat de operatorie.
Ieşise tata în ’64, mă primiseră înapoi la Chimie – mie mi-a plăcut enorm chimia, mă simţeam ca la bordul necunoscutului când făceam experienţe – dar discutasem cu vechii mei colegi intrati în cercetare care erau foarte nemulţumiţi că şefii lor erau şefi de partid cărora trebuiau să le facă ei lucrările, iar alţii, care refuzaseră, fuseseră trimişi prin provincie. M-am hotărât atunci să dau totuşi la Operatorie. Tata a fost foarte decepţionat, că el voia să am o carieră ştiinţifică şi nu-şi dădea seama cum şi cât se degradaseră universităţile, aşa că i-am promis că dacă nu intru, revin la Chimie. Am avut noroc şi am intrat şi spun ‘noroc’ pentru că m-am simţit foarte confortabil în studenţie… cred că au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea. În prima zi m-am dus cu gândul că ceilalţi sunt puşti şi eu bătrân dar majoritatea erau în vârstă. [Mircea] Veroiu era cu un an mai mic dar [Dan] Piţa e de-o vârstă cu mine, şi [Petre] Bokor şi mulţi alţii erau tot aşa. Ne-am omogenizat repede şi nu simţeam diferenţa de vârstă între colegi, şi-a fost o facultate minunată cu multe filme văzute şi cu discuţii libere şi, cu toate că ni se spunea că o să rămânem vreo 10 ani asistenţi în Buftea, am început să facem filme imediat după ce-am ieşit de la facultate. Am prins un moment foarte bun şi am fost o generaţie puternică.
Aţi debutat în 1979 ca regizor cu un thriller poliţist, “Un om în loden”, după un text al lui Haralamb Zincă…
Ion Bucheru, directorul de la Casa de filme 1, a avut iniţiativa asta de a da operatorilor şansa să facă film. Debutase Dinu Tănase, urma să debuteze Iosif Demian iar eu am propus un film poliţist fără să mă gândesc la ceva anume. Voiam un film poliţist pentru că acolo nu te implici sentimental, îl faci mai mult cerebral şi poţi să îl controlezi mult mai bine. Nu mai ştiu dacă Bucheru este cel care mi l-a recomandat pe Zincă. Eu îi citisem romanele şi ăsta îmi plăcuse foarte mult, “Moartea vine pe bandă de magnetofon” era titlul iniţial. Pe care am vrut să-l păstrăm dar pe vremea lui Ceauşescu cuvântul ‘moarte’ nu avea voie să apară în titlu şi nu puteam să-l tăiem şi să lăsăm doar ‘banda de magnetofon’. Atunci am pus “Un om în loden” despre care nu ştiu dacă a fost o alegere fericită dar… aşa a fost. Am recitit mai multe romane de-ale domnului Zincă, am vorbit cu el, a fost de acord în principiu, a făcut dumnealui o primă formă de scenariu care însă nu mi-a plăcut şi i-am cerut eu permisiunea să fac altul, respectând cartea, desigur. Am luat însă personaje secundare din altă carte şi le-am compilat şi, până la urmă, din păcate, au fost nişte mici conflicte pe care n-am putut să le evit dar în final, după ce l-am terminat, l-a văzut şi domnul Zincă care era atunci un clasic în viaţă după cum îi spuneau colegii, a fost mulţumit şi totul s-a terminat cu bine.
Aţi lucrat ca DoP ani buni cu Mircea Drăgan, inclusiv pentru clasicele “B.D.”-uri dar şi la “Explozia” sau “Fraţii Jderi”. Cum a fost perioada din punctul de vedere al formării dumneavoastră?
Şi ca operator, încercam întotdeauna să fiu pregătit cu un fel de mizanscenă care m-ar ajuta pe mine să vorbesc mai bine prin imagine şi o propuneam în multe cazuri. Cu Dan Piţa m-am înţeles foarte, foarte bine din punctul ăsta de vedere, mai ales că ne cunoşteam, făcusem deja împreună un film în Institut [Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică, precursorul UNATC-ului – n.r.]. Cu comediile astea, mi-am permis câteva mici experienţe mai mult pentru mine, ca să-mi încerc puterile ca operator sau să-mi corectez insuficienţele că, de exemplu, nu ştiam încă bine să pun lumina, iar Drăgan le-a acceptat. După cele trei filme la care mi-am făcut mâna, “Explozia” sau “Poseidon în flăcări” cum s-a mai numit, a fost un film foarte puternic. Drăgan tocmai fusese criticat de presă, a fost un mare scandal, şi a încercat să facă acest film cu foarte mare ambiţie. I-a dat o importanţă mult mai mare decât celorlalte unde, de multe ori, venea doar cu o jumătate de oră înainte, ne grăbea că Bibanu’ trebuie să plece sau un altul trebuie să plece, şi eu făceam ce n-am mai făcut niciodată, puneam actorii în grup şi mă plimbam cu aparatul de la unul la altul ca să-şi spună replica. Dar la “Explozia” s-a implicat foarte mult iar Mircea Drăgan e un bun regizor, un bun regizor care însă s-a aventurat în politică şi a devenit poate din cauza asta puţin neatent faţă de filmele pe care le făcea.
O curiozitate personală… Cât i-a trebuit doamnei Maria Ploae să se obişnuiască cu dubla postură a lui Nicolae Mărgineanu, de şef pe platoul de filmare şi de partener de viaţă?
Păi eu cred că ne-am înţeles foarte bine. Asta ne-a unit de fapt cel mai mult. Chiar în perioadele în care nu lucram ştiam că va veni un moment în care vom lucra din nou împreună şi asta ne unea foarte, foarte strâns. Ea are o intuiţie extraordinară şi pe mine m-a ajutat enorm. Eu judec mai mult cu mintea şi deseori aveam nişte ipoteze în cap pe care i le povesteam iar ea îmi zicea ‘Nu, nu, asta este.’. Scurt. Şi pe urmă rememoram, îmi făceam socotelile şi vedeam că are perfectă dreptate. Încet-încet, am avut tot mai multă încredere în ea şi acum, în final, o rog întotdeauna să-mi vizioneze filmele sau secvenţele în care simt că ceva nu este bine şi pune diagnosticul foarte exact. Sper c-am ajutat-o şi eu, nu-mi dau seama, că uneori cred că dacă te duci la un regizor străin poate că joci mai bine, poate că joci mai detaşat. I-a fost foarte greu cu mine la “Binecuvântată fii, închisoare” şi de fiecare dată când mai cădea o dată scenariul la CNC răsufla uşurată şi zicea ‘De-abia că mai am timp să mai citesc şi să mă împrietenesc cu personajul, să ajung să îl înţeleg.’. Personajul din cartea-mărturie cu acelaşi titlu e foarte spiritual şi are o întreagă lume interioară şi e destul de greu de redat în replici şi-n acţiuni. De asta se temea ea dar, slavă Domnului, cred ca i-a ieşit foarte bine. Un rol foarte bun făcut de ea deşi presa a avut rezerve, dar este un mod de a juca, o abordare pe care eu am cerut-o şi pe care ea a acceptat-o. A fost de comun acord, cred.
Ca să închidem cercul… profesional, în peste jumătate de secol de carieră, nu v-a tentat niciodată să vă jucaţi şi în teatru?
Categoric nu. Aş avea senzaţia că trădez filmul. Am sentimentul ăsta. Sunt foarte devotat filmului şi toată energia pe care o am, acolo o dau. Îmi pregătesc mult, mult câte un film şi refuz multe scenarii pentru că mă simt incapabil să le fac, nu mă pot apropia de ele chiar dacă unele sunt scenarii bune. Sunt destul de dificil din punctul ăsta de vedere dar de teatru nu m-aş fi apropiat deşi am avut oportunităţi. În primul rând este sentimentul că tradez filmul şi că aş lua de la film ca să dau într-o piesă de teatru. Nu. Nu.
Interviu realizat de Ioan Big, Publisher Zile şi Nopţi Bucureşti
