De câte ori, ieșit la cumpărături după cel puțin 8 ore muncite în cine știe ce condiții, n-ai dat peste un copil răsfățat care să te urle printre rafturi? Bine, o fi pățit copilul ceva, îl doare dintele/burta/ceva, nu comentăm.
Dar când micul om pare posedat de ceva și dărâmă tot ce întâlnește-n cale? Oh, nu putem să ne supărăm, are el o personalitate complexă, expansivă, ce treabă ai tu că te urmăresc niște conserve pornite din mâinile omului și că ți-o fi zburat o banană prea coaptă peste cămașa albă, de exemplu?
Dar când copilul e pus pe solicitat atenție și părinții, în cel mai prost mod posibil, anunță în stânga și-n dreapta, cu superioritate și scârbă față de tine și toți ceilalți de pe planetă, că „nu-i nimic, dacă strică ceva, eu plătesc, mdeah? Să fie clar!”
Așa să ne fie, clar. Că în cum își cresc ceilalți copii, nu avem noi cuvinte de spus! Cu cât e mai nesimțit, cu atât e mai demn de laudă pentru aceeași personalitate complexă, de nestăvilit. Și, cu cât devine mai mult așa, cu atât mai puțin ai tu de comentat.
Tu – vânzătorul, tu – omul din autobuz, tu – vecin, tu – terapeut, tu, oricine ai fi. Nu te bagi în familia omului și în principiile lui de viață, chiar dacă el se bagă în spațiul tău (eh, vrea copilul băncuța, nu-i așa că vă mutați?), în nervii tăi (vai de mine, cum să nu vă placă urletele copilului pe care l-am adus în cinema la Jurrasic World deși are un an?), cu spațiul verde, de ce nu?, când e plin de părinți care se scuză cu „numai un pic, că făcea pe el, ce, că doar n-a făcut mult!”.
Orice ai avea de obiectat, e bine să o faci în sinea ta, altfel părintele hyper-implicat și atent la nevoile urmașului te cadorisește cu niște cuvinte „d-alea bune”, pe care copilul omului va fi bucuros să le repete și chiar să le învețe imediat.
Mai ales că tu n-ai copii. Deci ce știi tu?
Anca Zaharia,
scriitor & traducător; redactor-șef Zile și Nopți Brașov
