Sper că n-am să ajung vreodată să spun că „după noi – potopul” sau „creştem nişte raţe”, dar în ultima vreme copiii care-mi ies în cale îmi amintesc de-o proză de-a lui Daniil Harms, în care spunea că nu trebuie să batem copiii, dar ceva trebuie să le facem, totuşi.
De exemplu, să-i educăm, zic.
Într-o singură zi am întîlnit copii care aruncau cu bulgări de zăpadă şi cu gheaţă în necunoscuţi. În drum spre serviciu, doi aruncau bulgări, de după un copac de pe Molidului, în maşinile care treceau pe D. Gherea, în Răcădău. Întorcîndu-mă de la serviciu, altul arunca – cu ură – bulgări în oamenii care treceau pe D. Gherea (indiferent de vîrstă), chiar în vîrful dealului, apoi se ascundea după casă.
Ajungînd acasă, am aprins lumina la bucătărie şi imediat a urmat un tir de bulgări de zăpadă în geam. M-am uitat din sufragerie şi am văzut că-s doi copii necunoscuţi, un băieţel şi o fetiţă, care ţinteau clar fereastra noastră. Ştiu, nişte copii, ce să le faci, copii. I-am întrebat dacă vor ceva, au fugit. Apoi au urmat alte lovituri în fereastră.
Copii, dar ăştia-s copii normali? Oare nu-s copiii care-s duşi de mînă pe trotuare de mămicile lor imense, pe care nu ai cum să-i depăşeşti decît pe şosea, riscînd şi trecînd pe lîngă copii, că mereu copiii sînt spre şosea…
