Când veți da cu ochii de textul acesta, voi fi bifat primul meu live Rolling Stones. Merg cu cineva pentru care va fi al cincilea. Amândoi suntem mânați în parte și de gândul macabru că e foarte probabil să îi vedem și pentru ultima dată live pe acești „bunicuți” care au supraviețuit cu brio la 50 de ani, drugs & rock’n’roll și care vor lăsa în urmă, pe lângă un aport imens adus muzicii și showbiz-ului, un mare gol pe care nu prea are cine să-l umpe. Și nu este vorba doar de muzică, ci de atitudine, de stil de viață, de filosofie, dacă vreți. Și, evident, decadență, că doar ce ar fi rock-ul fără doza corectă de decadență? Ceva s-a rupt undeva la mijlocul anilor ’70, nici măcar rockstar-uri ca pe vremuri nu mai cresc. Tinerii aspiranți fie mor la 27 sau 33, fie se cumințesc și pe urmă se spânzură. Vorba aia, `n-ai cu cine dom’le, n-ai cu cine”. Politica de cadre a rock-ului se dovedește a fi cam falimentară în ziua de azi, probabil și pentru că rockstar nu devii ci te naști.
Vlad Popescu,
Cosumator de muzică, redactor Sunete, inginer, docent universitar
