Tinerel fiind, rupeam cu şcoala. Îmi plăcea sentimentul de a şti când sunt întrebat ceva la ore. Îmi mai plăcea şi îngheţata la dozator de la cofetăria „Căprioara” din cartier. Era uneori cu fructe, apoasă şi costa un leu (sau naiba ştie ce bani mai circulau p-atunci). Taică-meu, profesor din fire, observase imediat comportamentul dependent ce-l dezvoltasem în relaţie cu dozatorul, aşa că începuse să-mi dea, în fiecare zi, câte un leu, pentru îngheţată. Pe care o cumpărăm, gâfâind după o alergătură zdravănă de la şcoală la cofetărie, tropăind de nerăbdare pentru că pauza-i scurtă şi directorul te ia la palme dacă nu eşti prezent la careu înainte de intrarea în clase. Vremuri…
„Scoateţi o foaie de hârtie!” devenise, cu timpul, o propoziţie de coşmar la anumite materii. Băi şi se nimereşte o zi d-aia, când probabil profesorii, după un şpriţ în cancelarie, s-au pus pe umor negru şi dădeau extemporale în masă. Am luat vreo trei de 2 în aceeaşi zi or something. Problema n-a fost că trebuia să trag tot anul ca să-mi măresc media, ci alta, mai gravă, nici nu vă închipuiţi cât de gravă dar noroc că vă zic imediat…
Taică-meu, fără să-mi spună mare lucru, îmi tăiase „alocaţia” zilnică destinată cornetului ăla crocant cu îngheţată apoasă! Ce atâtea discuţii despre lecţii neînvăţate şi vrăjeală. Am priceput, cu multe înghiţituri în sec, o lecţie pe viaţă.
Costel Cristea,
Jurnalist muzical, event manager și DJ. Sociolog în acte. Îndrăgostit de muzică în toată splendoarea ei.
