Cînd visez ceva foarte urît (nu coşmarurile, visele hiperrealiste-s cele mai îngrozitoare pentru mine), de cele mai multe ori reuşesc să mă trezesc puţin pentru a-mi alunga visul, apoi adorm şi de obicei visez altceva. Rareori visul pe care vreau să-l alung se încăpățînează să rămînă cu mine şi să continue, oricît de mult aş vrea să scap de el. Dar mi se întîmplă şi aşa ceva. Atunci trebuie să mă trezesc, semitreaz n-am cum să-l alung. În perioada doctoratului aveam pe noptieră un caiet în care-mi însemnam visele imediat după ce mă trezeam, dar după ce mi s-a furat nu mi-am mai făcut altul, de ciudă – prea m-am ofticat c-am rămas fără el. Azi am rămas aşa, în semivis, şi m-am gîndit că nu sîntem chiar atît de nevinovaţi pentru cel din vis, pentru ce face ăla cît noi dormim. Bine-bine, dar – în vis –… făceam chestii pe care ştiu sigur că nu le-aş face niciodată în realitate… M-am gîndit că ar merge o proză despre cum, cît personajul principal doarme, sufletul lui ocupă alt corp şi face ceea ce visează ăsta care doarme. La cît visez, la ce vise absurde am noapte de noapte, aş putea să umplu acţiunea doar cu vise… adevărate, nici n-ar trebui să inventez prea multe. (Rimează cu) Vise plăcute!
Mihail Vakulovski, scriitor, traducător din literatura rusă, fondatorul şi realizatorul revistei Tiuk! (www.tiuk.reea.net) şi al CenaKLUb-ului Tiuk.
