Filmul „6,9 pe scara Richter” este în cinematografe din 20 ianuarie. Ce impact a avut?
Nae Caranfil: Cel mai mare dușman al acestui film este Ordonanța de Urgență nr.13 care a scos oamenii în stradă, și acești oameni sunt exact publicul nostru țintă. Însă scorul din primul weekend de lansare și următoarele două ce-au urmat este onorabil pentru un film românesc: peste 25 de mii de bilete vândute.
Lipsa muzicii este poate unul din cele mai mai minusuri ale filmelor românești, însă la „6,9 pe scara Richter” nu este cazul.
Nae Caranfil: Este foarte greu să faci muzică originală pentru un film românesc, muzica trebuie plătită, există foarte puțini compozitori de film cu experiență. În același timp, se caută un efect de realitate care caracterizează noul cinema românesc, în care cineastul se autopedepsește în sensul că nu-și permite niciun fel de convenție care ar depăşi limitele realismului. El lucrează numai cu materialul realității.
Pentru mine a fost însă fascinant. Încă din scenariu au fost marcate momentele care aveau nevoie de muzică, dar nu aveam nimic specific în cap. Am acasă niște clape și am început să mă joc pe ele, să găsesc teme, fraze muzicale care să mă incite, să mă stimuleze. Și tema muzicală se dezvoltă ca un scenariu de film, există progresie, sunt surprize, răsturnări de situații muzicale. Odată ce am avut temele schițate, am recurs la ajutorul a doi prieteni și muzicieni profesioniști, Bogdan Dimitriu și Liviu Mănescu, cu care am început să găsim modalitățile concrete de orchestrare.
Cui se adresează acest film ținând cont de subiect și de această parte muzicală a sa?
Nae Caranfil: În primul rând filmul mi se adresează mie. Eu sunt principalul lui spectator și de-asta l-am și realizat, ca să-mi placă mie.
Maria Obretin: Și are gusturi bune Nae!
Nae Caranfil: Cred că spectatorul român reticent la musicaluri nu se va împiedica în fața acestui film tocmai pentru că nu recurge la convenția genului. Filmul se derulează realist și firesc, în cheie comică până când devine mare spectacol, dar atunci e prea târziu pentru că publicul este captiv și țintuit în scaun.
Criticii spun că acesta ar fi unul din cele mai excentrice filme pe care le-ați făcut până acum. Sunteți de acord cu descrierea?
Nae Caranfil: Aș fi tentat să fiu de acord în sensul că am intenționat (și sper că am și reușit) o comedie din ingrediente sinistre, care sunt atât de inadecvate genului comic încât întrebi ce poate să iasă. Cutremurul care îi amenință pe toți, depresia clinică, criza de cuplu – toate lucrurile astea nu promit neapărat o explozie de voioșie. Din cauza asta filmul poate fi excentric. Am încercat să pun de acord probleme reale ale vieții noastre cu un gen pe care l-aș defini aproape ca farsă. Ori farsele se fac în general din elemente de recuzită din cele mai grosolane. Există un public predispus să înghită gaguri răsuflate. Eu încerc să găsesc celălalt public.
Maria Obretin: Kitty este ieșită din tipare, e un personaj complicat, are foarte multe probleme, drame, n-are job, este geloasă, bătrână, grăsuță și, cu toate dramele astea, ca actor trebuie să pui ceva pe deasupra astfel încât să faci personajul fermecător și comic. Poate că la alt regizor jucam numai drama și atunci ieșea o dramă veritabilă și asta era. La Nae am tradus toate lucrurile astea într-o altă cheie.
A fost un rol dificil?
Maria Obretin: Da, e mult mai greu de fapt. Trebuie să fii foarte atent să păstrezi limita dintre a fi crizată îngrozitoare și a fi crizată simpatic. Mergi pe sârmă. Uneori îl mai întrebam pe Nae dacă fac bine rolul. Am avut mare încredere în el și el în mine cred.
Cum a fost să lucrezi cu Nae Caranfil?
Maria Obretin: Să spun de față cu el, aici?! A fost cumva destul de dificil pentru că aveam multe încercări și cumva reconfortant pentru că Nae știa exact ce voia să fac. Atunci, făceam dublele până când era mulțumit.
Nae Caranfil: Și mereu, la dublele bune primea o bomboană.
Maria Obretin: Da! La finalul unei zile bune sau a unei scene grele venea cu o bomboană la mine. Și iată că am strâns o grămăjoară de bomboane în care n-am intrat. Le țin amintire de la Nae. Când mai prinzi așa ceva în viață?!
Cum a reușit Maria să obțină rolul principal?
Nae Caranfil: Am dat probe cu multe actrițe și știam că este rolul în care se aleg apele. E întrucâtva filmul lui Kitty și îmi trebuia o scorpie simpatică. Acum că mi s-a părut că e cea mai bună… asta este! Sper ca publicul de care are nevoie Maria, mai mult decât am eu de el, să o aprecieze și să-mi dea dreptate în alegerea făcută.
Maria Obretin: Mintea mea la filmări era în foarte multe locuri, știam că trebuie să trec prin anumite stări… E incitant pentru un actor să facă toate lucrurile astea. Asta aștepți toată viața, să te incite un rol și să faci tot ce poți mai bine în el. Principala lecție de actorie pe care am învățat-o este că nu poți fi actor fără public. Când oamenii plătesc bilet și îți dau o oră și jumătate din viața lor, tu trebuie să faci să conteze fiecare clipă în care ei te văd, să îi bucuri, să îi emoționezi, să îi faci să plângă. La filmul lui Nae mi se pare că fiecare minut pe care îl petrec spectatorii contează.
S-a întâmplat ca „6,9 pe scara Richter” să fie la cinema odată cu „La La Land”. Se spune că e musicalul deceniului și deja are un palmares impresionant de premii și nominalizări.
Nae Caranfil: „La La Land” e un fel de trailer pentru „6,9 pe scara Richter”! (râde)
Maria Obretin: Au uitat să scrie la final – duceți-vă să vedeți filmul lui Nae!
Nae Caranfil: Cam o dată la 10 ani se întâmplă câte o revenire de acest fel și toată lumea crede că a redescoperit America. E bine că se mai aruncă cu puțină muzică de calitate în spectatori, cu farmec…
