Veneam spre serviciu, Tîmpa (care ne cam domină) emana o stare misterioasă, puţin în ceaţă, puţin luminată, literele se vedeau… artistic, chiar şi Piaţa Sfatului părea oarecum altfel. Am scos aparatul foto, abia am făcut o poză-două şi am auzit: „Ce faci?” – „Poftim?” – „Ce fotografiezi?”, m-a întrebat un moş care părea cam dus cu capu’, s-o spun pe faţă. Obişnuit (dintotdeauna) că atrag nebuni şi curve, mi-am păstrat, totuşi, calmul, deşi nu e treaba nimănui cine ce… fotografiază. „Ai, ce fotografiezi? Căcatu’ ăsta de ţară?” „Natura”, am zis, şi am mers mai departe, gîndindu-mă că nici măcar un nebun nu prea poate să se supere pe… natură. „Şi eşti mulţumit?” „Normal”, i-am zis. „Atunci e foarte, foarte grav”, mi-a scuipat moşul, şi m-a sfredelit cu o privire cam din altă lume. M-a enervat şi l-am crezut dement, apoi, fără să vreau, m-am tot gîndit la ce-a zis şi cum s-a comportat…
Nimeni, dar absolut nimeni nu are nici un drept să se bage în sufletul altui om (mai ales dacă-l vede prima oară), dar, totuşi, nenea diliu m-a trimis cu gîndul la un existem de-al meu din cel mai recent volum de poezie, „Riduri”: „Bună seara, // sînt vocalistul trupei punk / care de ziua lui de naştere / ţipă cu ură în ochi / şlagărele de voie bună / ale generaţiei dinainte / într-un club sinistru / dintr-un oraş rece, străin şi departe de casă / sînt vocalistul punk / care cîntă şi bea / cîntă şi bea / se uită în ochii voştri / şi vă întreabă: / sînteţi mulţumiţi? / sînteţi mulţumiţi / că sînteţi aici?”.
Un articol de Mihail Vakulovski, scriitor, traducător din literatura rusă, fondatorul şi realizatorul revistei Tiuk! (www.tiuk.reea. net) şi al CenaKLUb-ului Tiuk.
