Pentru mine, vara e anotimpul cărților. N-am citit nimic de Cesare Pavese și aveam în bibliotecă un roman din colecția Cotidianul: „Casa de pe colină”.
Naratorul, un profesor din Torino, e urmărit în două anotimpuri, corespunzătoare fazelor existenței sale din al Doilea Război Mondial. Vara e anotimpul veseliei și al exuberanței încă posibile. Deși Torino e sub asaltul bombelor aliaților, viața își urmează cursul, iar colina pare ferită de ravagii. Profesorul e mai curând martor al vieții celorlalți: cele două gazde, mamă și fiică, dar mai ales grupul partizanilor animați de curaj și ură față de fasciști. Oamenii care cântă.
Printre ei se numără Cate, o fostă iubită a lui Corrado, și fiul ei, Dino. Meditațiile despre război sunt dublate de cele despre comportamentul lui Corrado față de Cate, pe care a părăsit-o fără mustrări de conștiință. Un element agravant e bănuiala întemeiată că Dino e fiul lui. „Casa de pe colină” e romanul unei conștiințe zbuciumate, vinovate, scindate între lipsa de curaj a observatorului pasiv (supraviețuitorul) și eșecul de a fi un bun partener ori tată. Chiar Cate îi reproșează, activând un conflict interior latent: „Știi atâtea lucruri, Corrado, și nu faci nimic să ne ajuți”.
Al doilea anotimp, iarna, e cel pe fundalul căruia se joacă drama acestei conștiințe tulburate. Toate iluziile sunt spulberate: viața liniștită și sigură din casa de pe colină, rezistența partizanilor, posibilitatea unei familii. Observatorul devine fugar după ce partizanii sunt arestați și libertatea îi e amenințată. Odiseea întoarcerii în satul natal nu are un final fericit. Chiar și după anunțarea păcii, „războiul Italiei cu ea însăși” continuă.
La doi ani după ce a scris această carte, Cesare Pavese s-a sinucis.
