Chiftele de porc, mit și istorie | Îmbietoarele sfere prăjite sunt în Top 10 al rețetelor căutate de români și sunt disponibile oriunde, însă n-a fost mereu așa.
„Rețetă chiftele de porc” a prins în decembrie un loc 10 în căutările românilor pe Google la categoria aferentă (în top mai e și ciocolata Dubai, în rest, potrivit analistului culinar Ciprian Muntele, doar rețete de Paști).
Acasă le ziceam chifteluțe, ca să le deosebesc de pârjoale, și erau doar din porc. Erau un fel principal de sâmbătă, n-aveau rangul șnițelelor de duminică și îmi plăcea și așa-zisa chifteluță la cuptor – o ruladă din care vânam feliile de carne care încorporau ouă coapte.
Nu mâncam chiftele de porc cu pâine și muștar, ci doar cu cartofi natur/ fierți și apoi prăjiți în ceapă, sau „goale”, furate din bol înainte să se prindă mama. Azi, chiftelele de porc sunt peste tot, de la localurile care îți mută nasul de cum ai ajuns pe stradă la „van”-urile hipsterești. Istoria acestor meleaguri ne indică și alte aspecte.
În timpul războiului, în 1941, în București se făcea închisoare pentru comercializarea lor în zile nepotrivite – uite că pe timp de pace n-am știut de regula asta! – de către speculanți.
„Acelaş tribunal a condamnat pe Ştefan Petcu, bufetierul Prefecturii Poliţiei Capitalei, la trei ani închisoare corecţională pentru că a vândut carne, fleicuţe şi chiftele de porc, cu preţ de speculă şi pe deasupra, în zile interzise”, vestea ziarul „Universul”.
După război, deveniseră o garanție a belșugului socialist.
„Mie îmi dați un kilogram de chiftele de porc și o jumătate de kilogram de ardei umpluți”, consemna publicația „Zori noi”, în 1962, ca să ilustreze gama extinsă din rețeaua „Gospodina”.
Trei ani mai târziu, în publicația „Steaua roșie”, ajungeau o chestiune de limbă.
„Unele formulări suferă și din cauza topicii, adică a felului cum sînt aranjate cuvintele: chiftele prăjite din carne de porc (mai simplu, chiftele de porc prăjite)”, releva articolul „Linvistică și… artă culinară”!
Închei cu un articol din „Flacăra”, trâmbiță comunistă, care ne băga pe gât în 1988, când nu se mai găsea nimic, mitul avantajelor „hrănirii științifice”. Adaug doar un sincer „huo, la oase!”:
„Este vorba de «texturatele proteice vegetale», asemănătoare ca gust cu carnea tocată folosită in diverse preparate culinare. La o întrunire de specialitate, au fost aşezate pe o masă mai multe platouri cu chiftele proaspăt prăjite.
Participanţii au fost apoi invitaţi să-şi spună părerea în legătură cu gustul şi calitatea preparatelor, fără să li se deconspire compoziţia chiftelelor, acestea fiind realizate în mai multe variante: din textură proteică vegetală simplă sau cu adaus de carne de porc, şi din tocătură obişnuită.
La sfîrşit, consumatorii au fost rugaţi să indice platoul cu chiftele din carne de porc. Marea majoritate au fost de părere că acestea se află pe platoul unde se găseau în fapt texturatele proteice, opţiunile situînd platoul cu chiftele de porc 100% pe locul şapte!”.
Text de HORIA GHIBUȚIU | GURMAND
