Răzvan Omotă s-a născut la Sibiu, dar a locuit în Rășinari până la vârsta majoratului.
Acum, la aproape 30 de ani, trăiește în București și este actor, performer, autor de texte de teatru și poet. Colaborează cu Teatrul Gong, iar recent a prezentat la artă.nonstop instalația performativă ”Poezie la rece”, ocazie cu care am stat de vorbă despre cum a prins teatrul rădăcini în viața lui.
Îți mai amintești prima ta ”întâlnire” cu teatrul și primul gând în care ți-ai spus că asta vrei să faci în viață?
Mi-am pus și eu întrebarea asta de foarte multe ori și abia acum câțiva ani am ajuns la un răspuns cât mai aproape de adevăr. Da, îmi amintesc foarte bine, pentru că acest gând îi speria sau amuza, după caz, pe ai mei. S-a întâmplat la Rășinari, eram copil și spuneam de fiecare dată când aveam ocazia sau eram întrebat: vreau să mă fac actor când o să fiu mare.
Nu știam deloc cu ce se ”mănâncă” toată chestia asta. Nu vedeam existența unor reguli, a documentării, cercetării sau a disciplinei. În naivitatea mea credeam că la teatru sunt niște adulți care se joacă, de dimineață până seară și se bucură de viață. Apoi am ajuns în ultimul an de școală generală și am aflat că există o secție de teatru la unul din liceele din oraș. Am dat admiterea și am intrat. Ăla a fost un moment de claritate.
Într-unul din semestre am jucat rolul lui Scrooge din ”A Christmas Carol”, iar trăirile și emoțiile mele adolescentine m-au impulsionat să-mi duc dorința mai departe. Numai că, pe drum, s-au modificat foarte multe, iar procesul continuă și acum.
Ai absolvit facultatea de teatru în urmă cu 5 ani. Cu ce e diferită realitatea pe care o trăiești acum ca actor față de felul cum îți proiectai că e viața unui actor înainte de studenție?
Facultatea de teatru poate să devină sau să fie pur și simplu o capcană pentru un tânăr care visează că după terminarea studiilor va ”rupe gura târgului” sau ceva. În facultate, un student sau o studentă trebuie să treacă prin mai multe roluri, de la a duce o tavă în scenă, e o glumă din domeniu, la personaje importante din operele lui Shakespeare, Cehov, Caragiale sau alții.
Țin minte o frază pe care ne-o spunea una dintre profe: hai, bucurați-vă, că poate nu o să mai prindeți niciodată rolul ăsta. Mă gândeam că spune asta doar ca să ne ambiționeze, să ne facă să privim personajele cu mai multă dragoste, dar era realitatea pură. Nu de puține ori m-am gândit la acest lucru, spun foarte clar capcană, pentru că facultatea nu te pregătește pentru ce e după, pentru ”junglă”, pentru această competiție continuă, care de multe ori e frustrantă, obositoare, întortochiată.
În timpul studiilor nu îți arde să te gândești la cum să faci să reziști și să trăiești din meseria ta sau mai bine spus visul tău, cele mai întâmpinate probleme sunt cum să faci să-ți iasă acel Spiridon cât mai autentic și mai de privit. În lumea reală, mai sunt și facturi de plătit, după cum am aflat.
Ești actor, performer, autor de texte, poet. Cât de perceptibile (sau nu) sunt pentru tine diferențele de exprimare artistică între a juca pe o scenă clasică de teatru și între a performa într-o galerie de artă?
Până să îmi asum aceste părți ale mele mi-era teamă, pentru că în România încă e ciudat și discutabil să ai mai multe planuri în care activezi, în primă fază mi-am spus artist multidisciplinar, numai că mă sperie acest cuvânt artist, mai ales când e spus cu lejeritate. Apoi am început să călătoresc mai mult, să intru în contact cu persoane din aceeași gașcă, dar țări diferite și am aflat că în vest e foarte și zic foarte-foarte important să știi, să experimentezi, să faci (mai) multe lucruri.
Clar sunt diferențe, ca actor învăț texte scrise de alții, colaborez cu un regizor sau o regizoare și procesul de lucru e la comun. Una din primele lecții pe care le-am aflat despre arta actorului e teatrul=noi, niciodată eu. Chiar dacă nu am experimentat cât îmi doresc teatrul clasic, mereu a fost wow, abia aștept următorul proiect. Atunci când performez într-o galerie de artă, în stradă, în locuri neconvenționale, nu creez personaje, sunt eu, eu cu emoțiile mele, părerile mele, adică eu, iar scrisul e cea mai bună armură pe care o am când rămân singur.
Ce teme care ”ard” pe agenda socială, culturală sau politică crezi că ar trebui să ajungă mai des pe scenă astfel încât teatrul să rămână relevant și pentru noua generație de spectatori?
În primă fază aș vrea să clarific că teatrul va rămâne relevant orice ar fi, pentru că omul nu se va sătura de povești niciodată. Într-adevăr e foarte greu într-o țară în care pentru cultură se alocă 0,07% din PIB, în care nu există o educație care să te formeze să consumi asta, în care problemele sunt altele.
Mă bucură că fac parte din proiecte sau propun subiecte relevante pentru tineri și nu numai. Cred că teatrul este o artă educațională și politică, e o forță, nu cred că tinerii mai au chef să meargă la un spectacol sau performance doar să se amuze. Observ că apetitul pentru subiecte actuale sau care ”ard” e din ce în ce mai mare.
Îmi place că există producții care dezbat subiecte ca depresia, discriminarea de orice tip ar fi ea, de gen, rasială, etnică, orientare sexuală sau dependențele, încălzirea globală și efectele ei. În spectacolele în care joc la Sibiu sunt propuse două subiecte foarte actuale în rândul adolescenților, drogurile și dependența de jocurile video, mă bucură atât de tare că pot face ceva, că pot arăta tinerilor că există soluții sau deschidere spre dialog pentru ce trăiesc sau pentru ce nu știu să gestioneze, încă.
Pentru Emil Cioran, Coasta Boacii era ”o chestie absolut capitală”. Pentru tine ce înseamnă ”acasă” când revii la Rășinari sau la Sibiu și, mai ales, atunci când ești implicat în proiecte artistice aici?
Am două tipuri de venit ”acasă”. Atunci când vin să îmi văd părinții și pe fratele meu, stau la Rășinari, unde din păcate nu pot să intru cu ușurință în vorbă cu toată lumea, cum fac oriunde altundeva. Încă nu-mi explic de ce. Și mă plimb mult pe dealuri. Îmi place să merg pe toate dealurile pe unde mi-era frică să merg când eram copil, iar pentru Coasta Boacii trebuie să traversez satul și asta implică întâlnirea cu oameni.
Mai există venitul cu treabă și atunci stau la Sibiu și merg la un alt ”acasă”, la Teatrul Gong, în primul teatru în care am călcat în această viață. Și mă simt super viu. Și devin creativ. Și vorbesc cu toată lumea. Și râd cu toată lumea. Și îmi vin idei. Și lucrez cu mega drag. Joc în spectacole și apoi stau cu orele prin cabinele teatrului și citesc, mă uit la filme, scriu și nu-mi mai vine să plec. Uneori mai sunt întrebat (cu o semi-mirare): aaah, încă ești la teatru? Răspund cu naivitate: am uitat să plec. Râdem și apoi mă rușinez și îmi iau lucrurile și chiar plec. Dar nu uit să mă întorc niciodată la nici una dintre (a)case.
