Conflictul nostalgiilor
Ca să ne exprimăm cât mai aproape de natural, fără „floricele”, trebuie să recunoaștem deschis și bărbătește că nu prea credea nimeni în calificarea asta la Euro, mai ales după târâș-grăpișul de până la jumătatea campaniei.
Și cum suntem campioni mondiali la despicat firul în patru, am ajuns, după îndelungi analize, la concluzia că vom mai aștepta mult și bine până când o să ne urcăm și noi în autocarele ălea bune ale fotbalului continental și mondial. Cumva, suntem îndreptățiți în tot acest pesimism al nostru. Și știți de ce?
Pentru că, evident, cu câteva excepții, în fotbalul nostru am avut parte de o certă, excesivă și gravă neseriozitate, o structurală lipsă de echilibru, venită fie din prea mult talent, fie din prea puțină educație sportivă.
Succesul ne… sucește. Ai senzația că peste noi plutește o pasăre cântătoare cu triluri peste triluri, bubuie 1000 de glume, se bea bere în cantitățile visate de producători și se uită 1000 de greșeli. Sau poate 1 milion. Și nu se mai știe cum și cine a zis ce a zis. Realizăm că fără această sacră euforie, nicio victorie nu are preț și sens.
De vreo câțiva ani, mai exact de la povestea aia minunată cu copiii de la Euro 2019, ne cântăm bucuria cu acordurile din Ciuleandra.
Până și unul din sponsorii FRF și-a construit campania pre Euro 2024 cu un spot în care se aud aceleași acorduri. Așa ne bucurăm noi și nu e nimic rău în asta.
Marea națiune fotbalistică a Braziliei cântă și dansează pe străzi. Englezii vin cu corul lor straniu și impunător al tribunei. Până la urmă, fotbalul nu s-a inventat pentru a deschide o nouă sursă de dureri, drame sau dileme pe planetă, ci, dimpotrivă, pentru a merge mai des în Rai atâta vreme cât încă suntem în viață.
Părinții noștri trăiesc cu nostalgia unor generații care i-au avut pe Dinu, Lucescu, Iordănescu sau Dumitru. Eu, ca mulți alții, nu am cum să nu înghit în sec când mă gândesc la Hagi și ai lui. Iar acum au mai apărut și fanii lui Drăgușin și Stanciu.
E un conflict etern al nostalgiilor.
Nu are rost să-l negăm sau să-l deplângem, e un conflict care depășeste granițele jocului. Dar e un conflict binecuvântat și binefăcător. În absența lui, fotbalul ar fi fără sare și ne-am uita la un meci în care ai noștri au 2-0 și am bea o bere liniștiți, așteptând ca ăia să egaleze.
Fotbalul are dialectica sa. Dar dacă această dialectică ne invită pe noi toți, suporteri, ziariști, comentatori, jucători și antrenori, doar la răutate și ironii atunci nu are rost să mai pierdem timpul pe la stadioane sau prin fața televizoarelor, pardon, a led-urilor și plasmelor. E drept că nici dincolo nu trebuie să cădem. O politică decentă a sufletului ar fi chiar și evitarea superlativelor acolo unde nu e cazul. Pentru că, deocamdată, ne-am calificat unde s-au calificat aproape jumătate dintre echipele continentului. De asta e foarte important ce facem în Germania.
A fost trecut cu vederea prea ușor ce ne-a spus Gică Hagi imediat după ultimul dans al Generației de Aur: „Să nu vă mire dacă prindem semifinalele”.
Mulți vor spune că e nebun și că a luat-o razna, dar în toți anii ăștia care au trecut parcă s-au tot împlinit profețiile lui, nu?
Text de MARIAN OLAIANOS | EURO 2024
