L-am cunoscut pe un peron. Aşteptă, în frig, anunţul sosirii trenului către nicăieri. Se străduia să nu-şi facă simţită prezenţa, nu privea pe nimeni în ochi, aproape că încerca să se contopească cu fiecare umbră aruncată de becurile expirate ale gării către nicăieri. M-a găsit singur, bătând pasul pe loc, ameţit de vârtejul nopţii proaspăt trecute, pe cel mai îndepărtat scaun al peronului. Nu cred că-şi dorea mare lucru dar totuşi, pentru el, era imens, imposibil de pus în cuvinte. Deşi erau multe alte scaune, şi-a trântit geanta ponosită taman lângă mine, cu un oftat care parcă anunţa un monolog. Însă nimic mai mult. Linişte apăsătoare… La această oră puteam auzi doar crăpatul pietrelor de frig şi propria-mi respiraţie, care devenea sufocantă. Inspiram rar, expiram şi mai rar, încercând să nu gonesc liniştea frigului. Corpul îmi devenea ca un costum de scafandru în care mă adânceam uşor…
Trenul aproape gol, mergând deloc grăbit, către nicăieri. Noi doi, călători şi fraţi ai drumului cosmic, împărţind aceeaşi cărare de oţel a vieţii, fiecare cuprins în gândurile singurătăţii, căutam ocupaţia care face timpul să curgă mai repede. Şi totuşi, pentru el, ticăitul timpului era precum respiraţia mea sufocantă. Simţea fiecare secundă trecută iar disperarea lăsa loc resemnării. Sfârşitul de linie se arăta licărind în depărtare iar el nu găsise încă sensul călătoriei. Aidoma unei poveşti fără tâlc dar scrisă în speranţa că, într-o zi, un cititor îi va găsi rostul.
Costel Cristea (DJ Dex)
