Sufletul alb precum întunericul şi cald ca inima gheţarilor. Vorbă dulce ca fierea pe buzele moi precum diamantele. Ochii plini de vid răscolesc fie şi cel mai statornic spirit. Te încoronează rege. Dar peste proști. Atingerea ei binefăcătoare ca otrava sfredeleşte carnea tremurândă a bietului rege.
El ştie, dar nu cunoaşte. Înţelege, dar nu pricepe. Tace când vorbeşte şi fuge când stă pe loc. Şi ce-ar mai fugi El de Ea… În capătul opus al universului fără capăt. Unde nu ajunge nici întunericul, dar nici lumina. Nici iubirea şi nici ura. Ar vrea să uite că există El şi Ea. Dar cum?
Dacă răul e doar absenţa binelui, atunci indiferența este absenţa dragostei. Dragostea de viaţă şi om. Însă el nu e om. Este regele proştilor în regatul deştepţilor. Absent în propria trăire, uitat în străfundul sinelui, unde până şi amărăciunea nu-şi plimbă zdrenţele. Dacă ar putea, ar urî. Dar n-a mai rămas nici măcar această bucurie a tristeţii.
Viaţa lui, o înşiruire de nopţi albe cu zile negre. Când apa nu mai potoleşte setea şi mâncarea foamea, aerul sufocă şi frigul arde, ceasul merge înainte şi timpul înapoi, ce minune îi face inima să ţină încă ritmul trăirii?
de Costel Cristea
