…stăteau de vorbă pe un spate de om. Unul pe umărul stâng, celălalt pe dreptul. Îi prinsese dimineaţa, acompaniaţi de sforăiturile celui pe care-l aveau în grijă, discutând, ca mai mereu, în contre.
Cum trebuie trăită viaţa aceasta? Care-i drumul şi, mai ales, cum păşeşti pe el? Zice primul: „decât să trăieşti murind, mai bine să mori trăind!”. Ei na! E ca şi cum spui că mai bine trăieşti decât să mori. Sau că ai sută la sută şanse să mori dacă te naşti. Îmi întinzi capcana aia logică: „dacă Dumnezeu e atotputernic, de ce nu face un bolovan atât de greu încât nici El să nu-l poată ridica?”. Hai mai bine să-ţi fie bine decât să-ţi fie rău. Că n-auzi ce zic ăştia, iarna nu-i că vara? Şi nici nu te simţi singur când eşti cu ceilalţi.
Trist sunt eu, cum a fost şi Noica, găsind singurătatea taman în mijlocul oamenilor. Nu stând cu fundul pe un geamantan, ci înconjurat de prieteni zâmbitori cu faţa şi urâţi cu spatele.
Uită-te la noi, prinşi împreună în aceeaşi soartă şi totuşi singuri pe drumul fiecăruia. Ne separă acest cap sforăitor care, odată trezit, nu conteneşte din dorinţe şi idealuri. Vreau aia, vreau cealaltă, dă-mi, ia-mi, iartă-mă s.a.m.d. Dacă nu există pace în Ceruri, cum să existe în sufletul Omului?
de Costel Cristea
