Era ziua de 1 martie, găsindu-mă asudat şi uşor emoţionat, înlemnit la eterna coadă de români, care aşteaptă ceva de undeva. Acum nu mai stăteam să ţin rândul la banane ori lapte, ca-n perioada optzecistă pe care am avut plăcerea s-o trăiesc oleacă. Însă tot cu Statul aveam de furcă (Stat… Stat la coadă…hmmm…).
Cum întâlneşti de regulă printre funcţionarii publici, şi-n clădirea cu pricina erau multe femei. Doar că, nimerindu-mă taman de ziua lor, aveau aşa un aer jucăuş, radiau cu energie diferită de alte zile. Glumeau, zâmbeau, zic băi, de ce nu e 1 martie în fiecare zi? Aşa da! Aş veni mai cu plăcere să-mi toc nervii în hârţogăraia specifică, cu foile indescifrabile şi întortocheate pe care trebuie să le completez, ajustându-mi scrisul de mână folosit atât de rar şi aproape uitat în ţăcănitul tastelor de calculator.
Când o femeie zâmbeşte, noi, bărbaţii, prindem altă culoare în obraji. Când nu, ne ia cu galben verzui. Mai ales dacă dăm nas în nas cu o funcţionară fără verighetă pusă pe torturat masculi. Dar în ziua aceea, coada nu mai trăia tensiunea aşteptării. Ne minunam cu toţii de comportamentul zglobiu al doamnelor, ne dădeam coate ca băieţii din curtea şcolii pentru că se înfăţişau ca nişte adevărate “tipe”. Da, ele erau axis mundi iar noi, codaşii, trăiam fascinaţia că aceste fiinţe, altminteri dificile, pot arăta o față atât de umană şi plăcută.
Doamnelor, dacă asta trebuie să facem, vom cumpăra mărtişoare în fiecare zi, numai să nu uitaţi că sunteţi superbe când vă asortaţi cu zâmbet!
Costel Cristea,
Jurnalist muzical, event manager și DJ. Sociolog în acte. Îndrăgostit de muzică în toată splendoarea ei.
