Nu știu dacă te-ai pune singur într-o barcă, spre un drum necunoscut, cu alți 100 de refugiați, de unde nu știi exact când și cum vei fi aruncat, cu o vestă de salvare falsificată, cu toate actele distruse, și cu toată speranța pusă în șeful bărcii, cel ce se ocupă de transport, și paza de coastă; te rogi să te salveze la timp. Toate acestea ca să scapi de război, mizerie, foamete, sărăcie. După caz. De fapt, singura ta cale de scăpare pentru a trăi o altă viață care să nu se cheme chin. Asta fac milioane de oameni, acum, când tu citești acest text, în drumul lor spre Europa.
Montarea lui Alexandru Grecu (Teatrul Naţional Satiricus Ion Luca Caragiale, din Republica Moldova) regizorul piesei „Migraaaanți sau prea suntem mulți pe nenorocita asta de barcă”, de Matei Vişniec, te pune în acest rol, într-un mod foarte realist: te bagă la apă. La propriu. Ești în aceeași barcă cu ei, cu (i)migranții. Senzația este dureroasă, puternic disturbantă. Foarte profundă. Cu un nod în stomac, mai mereu cu lacrimi pe obraz, am fost aruncată din barcă, mi-am donat un rinichi, un ochi, apoi chiar inima (paradoxal!), pentru o viață mai bună. Am fost ucisă de mai multe ori. Am fost traficată sau copiii au fost luați de lângă mine. Două ore am fost fiecare dintre toți cei care cred că Europa este țara făgăduinței. Oameni ca mine și ca tine, care nu vor ceva extraordinar. Vor o viața ca a ta. Casă, masă, frigider plin, un loc de muncă, televizor, vacanţe, liniște și pace. Mai ales pace. Până la urmă, această zonă de civilizație este ca un gigant supermarket, care are rafturile pline doar în anumite regiuni ale lumii. Și cine are dreptul să-i spună altuia, „tu nu meriți să duci o viață mai bună, pentru că te-ai născut în zona greșită a globului”. Suntem toți în aceeaşi barcă, iar Europa este în mijlocul unei adevărate revoluții, care ne va schimba pe toți. Să avem mai multă înțelepciune și compasiune pe acest drum. Cu o lume mai bună, fiecare suntem datori.
Pe stradă, cu totul altă atmosferă: urși gigantici dansează și împreună cu ei cam toată lumea. Zâmbete, copii, părinți, țopăială, veselie generală. Dansul urşilor din Pirinei, cu trupa spaniolă Tutatis, este bazat pe tradițiile de început de primăvară, când se celebrează începutul unui alt ciclu de viață. În ritm de tobe și fluiere, ni se amintește ce simplu este să te bucuri de viață. Și să fim recunoscători pentru asta.
La Ziarul Vertical, vol.5, Dan Prejovschi scrie: 1001 de nopți și 3 milioane de refugiați. În teatru e ca-n viață, cu bune și cu rele, punem de o zi excelentă la Sibiu. Prima. Pe mâine!
Alina Alexa
