„Ce domnişoară drăguţă și bine crescută, cum rar mai întîlneşti în zilele noastre”, scria, înainte de cel de-al doilea război mondial, Daniil Harms, unul din cei mai mari scriitori ruşi din toate timpurile, ceea ce probabil că zicea şi tatăl său înainte de primul război mondial, şi stră-stră-stră-strămoşul său înainte de prima ceartă mai serioasă şi ceea ce zici şi tu acum, la începutul mileniului III, ceea ce vor zice şi strănepoţii tăi în viitorul îndepărtat. Mereu noi sîntem ăia normali, adevăraţi, faini, mai întîi în comparaţie cu generaţiile dinainte, apoi, cînd începem să ne trezim cu „da’ pe vremea noastră”, comparativ cu noile generaţii, care habar n-au… De fapt, oricît de tare se schimbă lumea, omul – în esenţă – rămîne cam la fel: se naşte nu din voia sa, cînd – în copilărie – trăieşte cea mai frumoasă perioadă a vieţii, dar abia aşteaptă să scape odată de ea, apoi învaţă – şcoală, liceu, facultate, masterat, doctorat – , iubeşte şi e (sau nu tocmai) iubit, face – sau nu – copii, munceşte-munceşte-munceşte-munceşte, încearcă să-şi construiască o casă şi să facă o carieră, poate vin şi nepoţii şi… cam atît.
Dar pînă la urmă totul se termină foarte prost, scria tata (care n-a ajuns nici la 56 de ani) în jurnal. De fapt, pînă la urmă totul se termină şi atît…
Mihail Vakulovski, scriitor, traducător din literatura rusă, fondatorul şi realizatorul revistei Tiuk! (www.tiuk.reea.net) şi al CenaKLUb-ului Tiuk.
