O pisică şi trei băieţi, la un moment dat chiar patru, într-o casă. Are accent de Sighişoara şi, în general, nu se teme de nimic. Într-adevăr, se mai sperie aşa. Dar fără frică. Dacă te dai la ea, se-nfoaie, privirea i se schimbă şi te apucă pe tine o teamă cumva… Uitasem să menţionez că-i tinerică, albă ca zăpada şi surdă. Deci n-are nume.
Stăteam la coadă în alimentara din cartier când, în coada ochiului, mi se desenează o siluetă familiară. Întorc privirea, ce să văd: Costel! Ce faci mă, Costele? Bine băi, Costele! Uite cumpăram ceva, sunt cazat la hotel chiar peste drum, diseară am stand-up. Zic: hai până la mine dacă tot eşti acilea. Ajunşi în curtea casei cu mocheta verde în loc de gazon, păzită de un soldat din lut înalt de doi metri, încep să povestesc despre pisica surdă. În casă, nici o mişcare felină. Fiind aproape imposibil de chemat, avem noi o tactică: bubuim pereţii şi podelele, nebunatica simte vibraţiile cre’că. Nimic! Mă gândesc că doarme prin vreun loc imposibil şi necunoscut din casă. Dar dacă e afară? A mai plecat ea bagaboanta şi, fiind surdă, ne cam sperie gândul că nu aude maşinile. Dar să revin la musafirul meu…
Conducându-l două străzi mai încolo, dintr-o dată, mânat de o privire ageră de moldovean, Costeluș strigă: o pisică albă! Da mă, uite-o! Passs passs ca bou’, panicat să nu fugă în intersecţie, noroc că m-a văzut şi a venit agale, salutându-mă cu coada ridicată. Acum nu ştim dacă aşteptăm pui au ba…
Costel Cristea,
Jurnalist muzical, event manager și DJ. Sociolog în acte. Îndrăgostit de muzică în toată splendoarea ei.
