Încă de când se încheie nebunia cu sărbătorile crăciuno-revelionistice, de când nu mai calc pe stradă în rămășite triste ale unor pocnitori contrafăcute, încep să visez la Festivalul Clătitelor, de vreme ce zilele de îndrăgostit nu le planific neapărat în jurul datei 14 februarie. Cu dragostea, la fel cum e și cu foamea, e valabilă vorba aia mai puțin tradițională care spune că trebuie să te ocupi de ea atunci când (îți) vine.
Anul acesta, spre o disperare cruntă care mă încearcă de când am aflat, clătitele nu mai pot fi mâncate în cadrul unui festival la care să fii bombardat din toate direcțiile cu dulcețuri, gemuri și siropuri, arome și texturi dulci sau sărate. Pentru că tot e iarnă pe jos, încă patinăm pe gheața care nu se curăță, iar soarele ne amăgește că primăvara ar fi mai aproape decât credem, singura consolare mi-o găseam în mâncatul compulsiv de clătite zemoase, care chiar pot aduce fericirea pe o față altfel posacă.
Probabil că, tot pentru a-mi fi consolare, voi dedica un weekend întreg amestecatului în aluatul subțirel, cu lapte și făină, pentru ca apoi să umplu zeci de clătite cu dulceață din căpșunele și zmeurici, să-mi fac eu propriul festival al clătitelor în sufragerie, să se rupă măsuța de cafea de greutatea clătitelor pe care am de gând să le mănânc pe parcursul unui maraton de Netflix și HBO Go.
Anca Zaharia, Un fel de scriitor, traducător și redactor-șef Zile și Nopți Brașov
