La o piesă de teatru cu Horațiu Mălăele, chiar și regizată de el, „Fierarii”, nevasta omului de lângă mine râde des și tare, gesticulează și lasă clar să se vadă că o entuziasmează spectacolul de pe scenă. Este, am putea spune, spectatorul ideal, căci reacționează în perfect acord cu ceea ce vede.
El, partenerul, este probabil anti-spectatorul la care te-ai putea gândi când râzi la o piesă în care joacă Mălăele. Soțul doamnei bretonate stă cu brațele încrucișate de la început până la sfârșit, bate scurt și cu furie din palme, iar la fiecare hohot al soției spune tare, dar semi-mormăind: „Mdeah, e amuzant, ai? E amuzant că a făcut copil cu altul, hm? Râdem, râdem că e curvă, așa-i frumos, ai?”
Mi-ar plăcea să fac cumva să fie armonie între ei, dar cu siguranță nu pot interveni. Căci mi-ar plăcea să le explic cum ceea ce văd pe scenă nici nu trebuie să dea cu peria cea moale peste convingerile lor, dar nici nu trebuie să le pună la zid. Că e perfect în regulă ca doamna să se distreze, să se amuze, iar domnul să fie reticent la aparenta trivialitate a subiectului: o soție de fierar care face un copil cu un alt fierar. Logica din spatele personajelor nu este ușor de contrazis – și nici nu am avea motive să contrazicem ceva. Am putea lăsa arta să fie cum vrea ea să fie, iar noi să devenim mai puțin sensibili la similarități, la elementele pe care credem că le identificăm din viețile noastre.
Deși rădăcinile artei se prind puternic de intimitatea din care se hrănește, nu e motiv de supărare dacă varianta prelucrată, ulterioară, ne deranjează în vreun fel. Cum să ne lăsăm deranjați vreodată de ceea ce vedem pe o scenă, pe un ecran? – aici mă consum și pentru evenimentele cinematografice la care s-a protestat în ultima vreme. Ce avem, mă, cu ce se întâmplă pe scenă, când scenele sunt cele care deschid orizonturi infinite, infinite la propriu?
