Repertoriul TNRS și platforma Scena Digitală s-au îmbogățit în luna mai cu un nou proiect, ”Mici crime conjugale”, la cârma căruia se află Mariana Cămărășan și Amalia Florina Iorgoiu.
Dacă ați ratat ocazia de a fi prezenți în sală la premiera din 16 mai, filmul e disponibil oricând pe Scena Digitală. Am stat de vorbă cu cele două regizoare despre teatru, adevăr, iubire și experiența filmului.
”Mici crime conjugale” e prima colaborare cu naționalul sibian. Ce v-a apropiat de textul lui Eric-Emmanuel Schmitt și cum s-a întâmplat ca el să prindă viață la Sibiu?
Mariana C.: Experiența Sibiu a început cu FITS, ceea ce face ca prima colaborare să aibă în spate o istorie care se întinde pe mulți ani, o istorie de întâlniri, de bucurii împărtășite deja. ”Mici crime conjugale” e un text propus de Diana Fufezan, care pentru noi, cei invitați: Adrian Matioc – actor, Sanda Anastasof – asistent regie și Amalia Iorgoiu – regizor, care a răspuns invitației mele de a crea împreună acest spectacol – a fost prilejul unei experiențe intense, unice, revelatoare.
În spectacol nu se regăsește doar viziunea mea și a Amaliei, ci sunt multe povești de viață care și-au distilat esența pentru a contribui la țesătura de trăiri, imagini, sunete și sensuri care dau structura fină a spectacolului. Pentru mine, care mă definesc ca un regizor integrator, ca un asistent al actorului în drumul său de la sine la personaj (și înapoi, mai ales înapoi), și apoi de la personaj la spectator, textul și-a dezvăluit forța dar și subtilitățile tocmai prin filtrul celor pe care tocmai i-am amintit.
Un spectacol care prinde viață e întotdeauna un miracol, iar misterul nașterii sale, chiar și nouă, creatorilor, ne e într-o anumită măsură tăinuit.
Amalia F.I.: Pe mine de proiect m-a apropiat Mariana Cămărășan, ea cooptându-mă în echipă. Apoi conținutul textului, care, pentru mine, era încărcat de adevăruri, suferințe și tensiuni trăite sau întâlnite.
Filmul e ca o radiografie a unei relații de cuplu în care fiecare partener își devoalează ”dublul”, pășind pe un drum aflat la marginea prăpastiei. Doza de tensiune e dată mai ales de interpretarea celor doi actori Diana Fufezan și Adrian Matioc. Ce aport au avut ei în procesul de realizarea al proiectului?
Amalia F.I.: Ce aport pot avea actorii?! Nu se poate spune în procente. E un proces interior propriu pe care îl parcurg sprijinindu-se reciproc și pe regizor. Tensiunea s-a născut din acele necunoscute interioare proprii.
Mariana C.: Participarea unui actor în procedul de creației e esențială și marcantă, atunci când e autentică. Doar actorul are cu adevărat perspectiva din interior a unui personaj, oricât ar contribui autorul textului, regizorul sau scenograful la definirea acestei perspective.
Personajul nu va fi niciodată în întregime viziunea noastră, a celor care rămânem în afară, pentru că personajul e purtat de sufletul actorului, de mintea lui, de trupul lui, iar atunci cand un personaj e traversat de o emoție, sau naște o reacție, toate acestea au particularitățile lăuntrice ale actorului. Munca lui capătă sens prin adresabilitatea pe care o are. O poveste se cere impetuos spusă, pentru adevărul pe care îl relevă despre sufletul omenesc. Asta dă unui actor curaj, puterea de a-și depăși limitele, de a risca, de a îndura suferința care însoțește nașterea.
Diana Fufezan și Adrian Matioc sunt doi actori atât de puternici, atât de fragili, atât de inteligenți și atât de vulnerabili, încât vor face spectatorii nu numai să-i iubească, așa cum ni s-a întâmplat nouă, ci și să-și deschidă inimile pentru a ierta și a se ierta, pentru a iubi și a se iubi.
Subiectul și tensiunea dramatică mi-au amintit de ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” (regia Mariana Cămărășan), în sensul că am regăsit acea preocupare de a face loc adevărului brut în detrimentul micilor minciuni sociale. Credeți în puterea teatrului de a răspunde nevoii noastre de adevăr?
Amalia F.I.: Cred în puterea teatrului de a ne face să pătrundem în adâncurile proprii, în a ne releva inconștientul.
Mariana C.: Menirea teatrului e de a căuta adevărul. Iar puterea lui vine din conținutul său intens, amplu, sfredelitor, purtat de oameni și împărtășit oamenilor. Purtăm marca întâlnirii cu Albee, așa cum purtăm acum marca întâlnirii cu Schmitt. Punem în centrul valorilor adevărul. Dar putem noi defini adevărul? Nu știm, întotdeauna depindem de context, de situație.
Credința mea e legată mai ales de iubire, iar iubirea fără iertare nu e iubire. Nouă, ca spectatori ni se arătă ceea ce e dincolo de aparențe, tocmai pentru a înțelege, iar teatrul nu dă cu indiferență la o parte vălul aparenței, ci o face prin emoția noastră, care ne deschide inima.
Cuplul la Alebee, ca și la Schimitt se află într-un război, nu doar pentru că Martha și George sau Lisa și Gilles sunt personaje excepționale, aflate în relații excepționale, ci pentru că interacțiunea umană ajustează întotdeauna într-o măsură ideea de libertate. Adevărul care eliberează nu e cunoașterea la scara unu la unu a faptelor, ci iubirea.
Există nostalgia faptului că multe spectacole mai vechi nu au înregistrări de calitate. Pandemia a adus o schimbare în acest sens, acum fiecare proiect nou include o versiune scenică și una video. Cât de mare e provocarea pentru un regizor de teatru să opereze cu instrumentele cinematografiei?
Amalia F.I.: Cred că filmul capătă mai mult conținut psihologic, relațional tocmai pentru că se pornește dinspre teatru. De exemplu, sunt lucruri descoperite în repetiții care pe scenă nu se văd, dar în film da. Filmul pune o lupă pe chip pe când în sala de teatru e o energie (vie) care circulă între actori și public.
Mariana C.: E un pionierat, e un prilej pentru fiecare din noi să proiectăm o artă nouă. Venim cu principiile noastre, cu experiența noastră, cu instrumentele noastre. Și devenim infinit mai atenți la detalii, la imagine, la compoziție, la oamenii împreună cu care creăm.
Doar spectatorii par să se îndepărteze și nu le mai simțim reacțiile, și nu le mai auzim tăcerile. Să faci film, tu care cu fiecare spectacol înveți să faci teatru, este o experiență care își va pune cu siguranță amprenta asupra ta. E un necunoscut, atrăgător, periculos, revelator, capabil să devină o nouă iubire.
Autor RĂZVAN SĂDEAN
Foto Dan Șușa
