De câte proiecte de artă și cercetare e nevoie pentru a schimba o lume?
Conform Copernicus Climate Change Service, anul 2025 a fost al treilea cel mai cald an înregistrat vreodată, fiind doar puțin mai rece decât 2023 și 2024.
În plus, deși 2026 se află în faza rece a ciclului ENSO, cunoscută sub numele de La Niña, temperaturile sunt mai ridicate decât cele din aceeași perioadă a anului 2023, ultimul an în care s-a manifestat acest fenomen. Nu e de mirare că anual vedem incendii de vegetație tot mai devastatoare, inundații ce paralizează zone întregi, sate evacuate, ani secetoși record și recolte tot mai slabe. Le privim pe toate direct, dar la o distanță sigură, prin ecranele noastre.
Indiferent câte știri, discursuri și cercetări există pe această temă, indiferent că prezintă date concrete, documentări sau confirmări ale efectelor devastatoare chiar de la fața locului, doar să fim conștienți de existența lor nu este suficient pentru a le asimila. Între ce știm și ce simțim, există o distanță considerabilă.
Firesc, ne întrebăm cum poate fi abordată o problematică atât de serioasă, atât de vastă și în același timp atat de paradoxal invizibilă, astfel încât să fie cu adevărat simțită, înțeleasă și rezolvată. Pentru mine, răspunsul nu stă într-o singură abordare, nu se găsește nici în rigoarea statisticilor, dar nici doar în forța emoției, ci intr-o îmbinare echilibrată între știință și artă.
Știința ne face să înțelegem prin măsurători, explicații și răspunsuri concrete, iar arta ne face să simțim, să punem întrebări și să vedem și alte perspective.
Din acest motiv, am fost învățați să le vedem ca pe două lucruri diametral opuse: unul obiectiv și riguros, celălalt subiectiv și abstract. Dar realitatea este că cele două nu se exclud, ci se completează. De multe ori, cei care au schimbat modul în care funcționează lumea nu au aparținut unei singure discipline: unii dintre cei mai mari artiști erau si oameni de știință, iar numeroși cercetători au avut, la rândul lor, o gândire artistică.
Arta și știința au în comun mai mult decât pare la prima vedere: amândouă pleacă din curiozitate. Ambele presupun experiment, imaginație și explorare. Singura diferență este, de fapt, limbajul: una operează prin formule și modele, cealaltă prin metafore și experiențe.
În ultimii ani, colaborarea dintre artiști și cercetători s-a intensificat, în special în domenii legate de ecologie, biologie, sociologie, inteligență artificială, dar și multe alte zone de cercetare. Aceste colaborări duc la instalații și spectacole care transformă seturi de date numerice în sunet, lumină sau mișcare și creează experiențe senzoriale care fac fenomenele științifice mai accesibile publicului larg.
Aceasta tendință este, de fapt, o necesitate, pentru a înțelege o lume care a devenit prea complexă pentru a fi adresată dintr-o singura perspectivă.
Pornind de la această convingere, am ales ca proiectul meu de disertație să adreseze injustiția climatică, un subiect complex, printr-o abordare interdisciplinară. Mi-am dorit să fie mai mult decât un demers estetic și mai mult decât o simplă utilizare a tehnologiei cu scopuri senzoriale.
În anii de master la Tehnologii Interactive pentru Arte Performative și Media din cadrul UNATC, am experimentat cu instalații și formate interactive, însă acestea erau adesea bazate pe experiențe personale. De data aceasta, însă, am simțit nevoia unui fundament mai solid. Nu pentru a renunța la dimensiunea emoțională, ci pentru a o ancora într-o realitate susținută de cercetare, de date și de contexte concrete.
Așa a apărut „Ashes Don’t Fall Equally”, un documentar interactiv plasat speculativ în România. Titlul sugerează de fapt esența proiectului: efectele dezastrelor de mediu nu sunt distribuite uniform. Unele regiuni sau grupuri sociale sunt mult mai vulnerabile la astfel de catastrofe și, de cele mai multe ori, tot ele sunt cel mai des afectate.
Proiectul prezintă un context global printr-o interfață tactilă, ce imită forma unor telefoane. Privite separat, un incendiu, o perioadă de secetă, un nivel ușor crescut de poluare, nu par îngrijorătoare. Însă, odată atinse, acestea dezvăluie câte un colaj de legături ascunse între decizii politice, dezastre climatice și inegalități sociale.
Fiecare ecran deschide o altă piesă din puzzle, iar conexiunile dintre ele devin treptat vizibile, dezvăluind fragilitatea unui sistem care permite dezechilibrelor să se acumuleze și conduce la un pericol iminent.
De exemplu, un telefon care sugerează inițial doar ideea de greenwashing, se conectează cu alte telefoane despre impactul industriei cărnii asupra mediului, industria fast fashion, proiectul Neptun Deep și politicile controversate ale lui Trump. Toate cele enumerate au atât repercusiunile lor proprii, cât și efecte care se întrepătrund, în acest caz greenwashing-ul, dezvăluind treptat adevărata amploare a dezechilibrelor.
După activarea tuturor telefoanelor, proiectul transpune problemele globale mai aproape de casă, plasând focusul pe harta României. Tot prin atingerea ramelor de telefon, publicul poate vizualiza scenarii în care legăturile de mai devreme au repercusiuni actuale sau viitoare asupra comunităților locale.
Cum ar fi dacă incendii majore de pădure precum cele din Amazon ar lovi satul bunicii tale? Cât de tare ar fi afectați agricultorii locali dacă deșertificarea sudului României nu este oprită la timp? Unde se ajunge dacă poluarea nu e luată în serios de cei care nu sunt afectați de ea dar totuși dețin cea mai mare putere decizională în această privință?
Ce se întâmplă, de fapt, în spatele marilor companii care promit reciclare doar pe hârtie? Care sunt efectele reale ale despăduririlor ilegale și cum contribuie toate acestea la inundații tot mai devastatoare, ce afectează paradoxal comunitățile care le fac cel mai greu față?
Acestea sunt întrebările de la care pleacă aceste scenarii. Pentru a le baza în realitate, am consultat organizații de justiție climatică, platforme jurnalistice, literatură academică și rețele sociale. Cercetarea nu s-a limitat la o analiză a nedreptăților sociale generate de exploatarea mediului: incendii, poluare sau inundații. Am încercat să urmăresc tipare recurente, contradicții și legături mai puțin evidente, care duc dincolo de efectele imediate, către politici de mediu, practici industriale și sistemul capitalist.
Abordarea nu a fost una liniară, ci mai degrabă exploratorie și tematică, adaptându-se constant în funcție de nevoile în schimbare ale proiectului artistic. La început, sursele pe care le-am consultat mi-au oferit o bază teoretică solidă, un context mai amplu și un vocabular extins, care m-au ajutat să abordez mai clar subiectul injustiției climatice prin practică artistică. Pe măsură ce proiectul a evoluat, am inversat acest proces.
Uneori am pornit de la o imagine construită în imaginația mea sau de la o emoție legată de un anumit subiect și abia apoi am căutat fundamentarea științifică necesară pentru a valida sau invalida acea idee. Această abordare dinamică între cercetare clasică și cercetare artistică mi-a permis să fiu flexibilă și să mă folosesc de intuiție, dar și să rămân cu picioarele pe pământ.
Pentru partea artistică, m-am bazat pe metodologia mea personală, folosind colajul ca limbaj vizual și intuiția ca motor decizional. Am creat o bibliotecă curatoriată de imagini și texte extrase din faza de cercetare pe care le-am reorganizat și reinterpretat digital pentru a evidenția contradicțiile și nedreptățile. Colajele au fost transformate în narațiuni prin animație, sunet și efecte vizuale, pentru a crea o experiență interactivă și dinamică care să provoace interes.
Pentru partea narativă speculativă, am transformat povești reale despre comunități afectate în povești video-colaj care apropie consecințele injustiției climatice de realitatea participanților. Am combinat materiale găsite online cu materiale vizuale extrase din Google Maps și Street View de pe teritoriul României, creând scenarii deschise care îi invită pe participanți să se imagineze trăind situațiile respective. Colajul, animația și povestirea speculativă s-au completat pentru a transforma datele abstracte și distanțe, în experiențe emoționale și imersive.
Dezvoltarea acestui documentar interactiv a fost o călătorie de descoperire a unui nou mod de a face invizibilul vizibil. Pe parcursul celor cinci expoziții ale acestui proiect am observat că participanții, de la copii la adulți, au perceput această abordare artistică a unui subiect de cercetare ca pe un fel de joc.
Dezvăluirea legăturilor ascunse i-a făcut să fie curioși, să exploreze mai mult, să pună întrebări și să discute soluții. Atunci când devin tangibile, toate aceste date și statistici se transformă în responsabilitate și empatie amplificată de faptul că participanții contribuie la activarea lanțului de evenimente ce conduce la dezastru.
Deși la început am privit îmbinarea dintre artă și știință ca pe un mod de a transmite cunoaștere publicului, am descoperit că procesul a fost, poate, și mai valoros pentru mine: m-a ajutat să înțeleg mai profund complexitatea situațiilor studiate, felul în care oamenii percep aceste fenomene, ce îi sperie, ce îi intrigă și cum se raportează la ele. Prin acest proces, am câștigat nu doar claritate asupra lumii pe care încercam să o reprezint, ci și asupra modului în care cunoașterea și emoția se întâlnesc în percepția participanților.
Text și fotografii de LORENA COCORA
