“BLOOD ORANGE” (2016, r: Toby Tobias)
Probabil că nu mi-aş fi pierdut timpul cu acest (aşa-zis) Thriller independent low-budget, filmat în doar două săptămâni, realizat de un june tehnician video al cărui CV scheletic s-a construit în baza cooptării sale în echipele de filmare pentru diverse documentare sau concerte (Madonna, AC/DC, Peter Gabriel, Spice Girls), dacă în rolul principal nu ar fi fost distribuit veteranul Punk-Rocker Iggy Pop – aici, în primul său rol principal în cinematografie – şi dacă marea parte a pieselor de pe OST nu ar fi beneficiat de interpretarea răposatei cantautoare şi actriţe Julie London (1926-2000) din “Man of the West” (1958), al lui Michael Mann, şi “The Wonderful Country” (1959), cu Robert Mitchum.
De ce nu există alte motive pentru a justifica consumul de timp?
Simplu, pentru că povestea este de o mediocritate puerilă care îl face adormitor, inducând spectatorului o stare de plictiseală constantă – agasantă pentru un film care este prezentat drept “noir” – prin lipsa suspansului şi a escaladării tensiunii în relaţia dintre personaje, a concentrării siderante de stereotipuri (inclusiv tentativa, altfel lăudabilă, a cineastului de a transmite un mesaj subtil prin grafizarea titlului, “Blood (o)Range”, este dusă tot de el în derizoriu prin cadrul în care Iggy muşcă tacticos dintr-o portocală roşie decupată cu un cuţit de vânătoare) şi clişee (“Money kills, boy!”), care îl fac enervant de previzibil, mai ales în condiţiile în care a fost filmat într-o singură locaţie (o vilă din Ibiza… motiv suficient probabil pentru Iggy de a-şi face o vacanţă relaxantă departe de scenă şi de fanii agitaţi), cu doar patru personaje.
Un soi de piesă de teatru de amatori (admit, filmată curăţel) căreia însă îi lipseşte complet… sarea şi piperul.
Ar fi un serviciu nemeritat făcut lui “Blood Orange” să îl etichetez drept un film prost, deoarece ar putea induce ideea de Camp (atât de prost, încât să fie, cel puţin pentru unii, entertaining), şi, de asemenea, ar fi… o blasfemie să încerc a-l pune în balanţă cu suculente şi memorabile puneri în scenă contemporane din această nişă a minimalismului (voit) în definirea unor individualităţi prin intermediul conflictelor interumane, precum “Sexy Beast” din 2000, al lui Jonathan Glazer, filmat tot în Spania, sau “Carnage” (2011), al lui Roman Polanski, unde cvartetul de protagonişti este format integral din talente de mare anvergură: Jodie Foster, Christopher Waltz, Kate Winslet şi John C. Reilly. Pur şi simplu, “Blood Orange” risipeşte banii producătorilor şi timpul publicului.
Existenţa liniştită a unui cuplu ce vieţuieşte confortabil într-o hiper-luxoasă vilă izolată printre colinele din însoritele Baleare, vârstnicul şi din ce în ce mai bolnavul ex-rocker Bill (Iggy ‘The Stooges’ Pop, care, dincolo de muzica sa prezentă încă din 1970 pe mai mult de 250 de OST-uri, s-a implicat entuziast ca actor pe parcursul timpului în proiecte cinematografice cu potenţial subversiv precum “Cry-Baby” al lui John Water, “Hardware” al sud-africanului Richard Stanley sau Musical-ul Horror “Suck” din 2009) şi juna sa nevastă, apetisantă şi nesăţioasă în ceea ce priveşte… poftele carnale, dar aparent profund ataşată emoţional de consortul suferind, Isabelle (Kacey Barnfield – “Resident Evil: Afterlife”, serialul “The Inbetweeners”), care îl atacă sexual pe arătosul, dar naivul şi uşor manipulabilul curăţător localnic de piscină, este bulversată de apariţia lui Lucas (Ben Lamb – “Divergent”), vânător de bani în numele unei moşteniri despre care clamează că i-a fost refuzată datorită faptului că Isabelle l-a persuadat pe tac-su’, fostul ei soţ bătrâior înainte de Bill, să nu lase nimic fiului risipitor şi iresponsabil.
“A deadly game of cat and mouse develops, and the hunter soon has the tables tuned on him and becomes the hunted as his plan crumbles before his eyes. What we see develop is a devious game of lies, deceit and death as Lucas becomes nothing more than a pawn in their game…”, scria la premier de acum 10 ani Kriss Pickering pe ukhorrorscene.com, doar că rămâne frustrant cum poţi detecta embrioane de idei interesante, care însă, repet, ajung în produsul finit într-o reprezentare infantilă.
Plecând de la o premisă ce putea fi rezumabilă în mod eficace în maximum zece minute
- Ea vede excelent trimiţând rafala de ocheade către ‘pool boy’, El nu vede bine nici să ţintească un iepure;
- Ea cu fiţe şi sofisticării, El cu natura şi mâncatul de portocale;
- Ea ţigări, lecturi rafinate şi un pahar de vin bun, El pumnul de pastile şi apăsatul neputincios pe clapele pianului;
- Ea cinică consumatoare de jucării sexuale, El solitar amator de saxofon, blazat şi nostalgic după zilele în care mai era capabil să compună;
- Ea & El = compromis şi promiscuitate, asumate voluntar în egală măsură de ambii), sunt introduse în ecuaţie elemente, din păcate, insuficient valorificate pentru conturarea psihologică a protagoniştilor astfel încât să ajungă să trezească vreo urmă de emoţie sau de ataşament din partea publicului.
“Asshole or stupid?”, întrebarea pe care Bill i-o pune lui Lucas (cu justificarea aferentă) în acest film este una la care ar merita să răspundă inclusiv Toby Tobias, ca semnatar al lui “Blood Orange”. Să aşteptăm, după ce suntem trecuţi inclusiv prin câteva scene cretinoide (scoate mortu’, bagă mortu’), până cu un sfert de oră înainte de final pentru a avea un twist ceva mai serios, deşi unul forţat şi oarecum cu iz melodramatic, e un soi o insultă implicită la adresa oricărui spectator atras măcar din pură curiozitate de acest film.
Sex, thrill, dramă, violenţă, autosacrificiu, entertainment, motivaţii… nimic din toate acestea nu ne sunt furnizate într-o doză acceptabilă care să creeze identitatea acestui produs ubliabil.
Pe scurt, “Blood Orange” are o caracteristică fundamentală ce anulează prezumţia de ‘nevinovăţie’ sau de bune intenţii: platitudinea.
Este atat de anost încât nimeni nu-şi va aduce aminte că el a existat. Iar concluzia implicită care ne face să citim involuntar ‘printre rânduri’ ne este oferită de piesa “Money Kills Love”, compoziţia lui Tim Arnold, pe care Iggy o interpretează pe genericul de final. Răspuns corect.
În final, apelez şi la o altă opinie, cea a lui Chris ‘Horrorsmith’ Ward (ancientslumber.wordpress.com), tot de-acum 10 ani, pentru a întări singurul motiv pentru care doar fanii lui Iggy Pop ar trebui să vizioneze acest film:
“Pop himself is magnetic, his crusty rock star charisma shining through in a script that doesn’t always feel that natural, and he looks amazing throughout, his leathery skin and reptilian way of moving giving him the aura of somebody not to mess with despite his character’s obvious physical limitations. Ironically, it is when Pop is fully clothed and wandering in the desert with his rifle, giving a brief stylistic nod back to Richard Stanley’s Hardware (in which Pop appeared) that he looks his best and the film has the vibe of a classic western where a man with a weight on his shoulders must seek revenge.”
Cu asta, considerăm definitiv închis cazul “Blood Orange”.
Text de IOAN BIG | VIDEODOME
