O hartă a drumurilor spre „Castelul” lui Kafka
Împlinirea a 100 de ani de la publicarea romanului neterminat al lui Franz Kafka, Castelul (Das Schloß), reprezintă un bun prilej de a arunca o privire în urmă la modul în care acesta şi-a menţinut notorietatea prin reprezentări în varii forme de expresie din Pop culture, de la adaptări cinematografice şi lucrări muzicale până la benzi desenate și jocuri video, contribuind semnificativ la intrarea în vocabularul cotidian a termenului “kafkian”, menit a descrie o lume care, adesea, e atât de stranie, sumbră sau fără de speranţă, încât experienţele pe care le trăim ca oameni simpli par lipsite sau private de sens.
Faptul că Franz Kafka nu a ajuns să-şi finalizeze scrierea, iar prietenul său Max Brod a intervenit postum asupra textului pentru a-l face, în viziunea sa, publicabil, precum şi succesiunea de ediţii, nuanţat diferite, puse în circulaţie între 1926 şi 1954, când a apărut cea “definitivă”, explică, măcar în parte, de ce Castelul, în pofida temelor de interes peren, nu a beneficiat mult timp de transpuneri artistice memorabile.
Practic, prima adaptare notabilă îi aparţine legendarului Ingmar Bergman, care, în 1953, deci înainte de succesul său internaţional în cinema cu A şaptea pecete, a pus în scenă Castelul la Malmö Stadsteater într-un ambient expresionist, dar, pe marile ecrane, K. a ajuns abia în 1968, în lungmetrajul german realizat de Rudolf Noelte, un regizor cu vastă experienţă în teatrul TV. Filmat în zona Castelului Berthholdstein din Austria, această adaptare fidelă a textului lui Kafka se detaşează de pluton mai ales datorită interpretării lui Maximilian Schell, implicat în proiect şi ca producător.
Castelul (regia Ingmar Bergman), 1953
Castelul a mai beneficiat apoi de câteva reprezentări interesante, precum cea din 1986 a regizorului finlandez Jaakko Pakkasvirta, Linna, nominalizată la Leul de Aur la Veneţia, apoi Zamok (1996), reflectând viziunea cineastului rus Aleksei Balabanov, cunoscut pentru explorările sale Arthouse, sau Das Schloß (1997), al multipremiatului regizor austriac Michael Haneke, dar niciuna nu a venit de peste Atlantic, chiar dacă în producţiile americane influenţa lui Kafka este prezentă în fel şi chip, de la clasice ale lui Woody Allen sau David Lynch până la seriale ca Breaking Bad ori The Simpsons.
În schimb, la New York, Manhattan Ensemble Theatre a propus publicului Off-Broadway în 2002 una dintre cele mai reuşite reprezentări teatrale ale Castelului, care l-a avut în rolul lui K. pe William Atherton (Die Hard) şi, în cel al unuia dintre asistenţii săi, pe Jim Parsons, înainte ca acesta să devină ultra-popular cu The Big Bang Theory.
Maximilian Schell in „Das Schloss”, 1968
Începutul de mileniu avea să fie marcat şi în România de două puneri în scenă ale romanului lui Kafka, cea de la Teatrul de Stat din Arad, din 2001, aparţinând regizorului Radu Dinulescu, revenit atunci în ţară după ani petrecuţi în Franţa şi Israel, şi cea de la Nottara, din 2003, semnată de Tino Geirun, cu Mircea Diaconu în rolul principal, dar, fără îndoială, continuă să rămână de referinţă adaptarea radiofonică a lui Virgil Munteanu din 1983, datorita distribuţiei stelare, în care, alături de Virgil Ogăşanu (K.), regăsim nume ca Gina Patrichi, Mircea Albulescu, Octavian Cotescu, Florian Pittiş, Olga Tudorache sau Ion Caramitru.
Altfel, la noi, cu toate că a fost numai sporadic subiect de declinări artistice, romanul lui Kafka pare a atrage, totuşi, tinerii creatori, dacă ne gândim la spectacolul de teatru-dans Kafka şi drumul spre castel, prezentat în 2010 la Cluj şi Arad de către regizorul Cristian Nedea sau expoziţia de artă Castelul din 2024, a grupului de studenţi de la UNArte (Atelier 9), coordonat de Anca Boeriu.
Opera „Das Schloss”, 1992 | foto © kranichphoto
„The Castle”, MET, 2002 | foto © Krayfish
Muzicienii nu puteau rămâne imuni la semnificaţiile poveştii lui K., iar rezultatele acoperă întreg spectrul sonor, de la opera compozitorului german Aribert Reimann, care a avut premiera în 1992 la Deutsche Oper Berlin, până la albumul ambiental al celebrei formatii de muzică electronică Tangerine Dream din 2013 sau ca parte a unor abordări multidisciplinare, precum demersul din 2015 al muzicienilor cehi ghidonaţi de Jaroslav Rudiš, care au format Kafka Band pentru a înregistra LP-ul Das Schloss… muzică pentru care artistul vizual Noro Holder a creat apoi animaţia The Grave, inspirându-se din romanul grafic scris de newyorkezul David Zane Mairowitz şi ilustrat de colegul de trupă al lui Rudiš, vocalistul Jaromír Švejdík aka Jaromir 99.
În final, avea să rezulte o versiune teatrală cu muzică live, ce a avut premiera tot în 2015, la Theater Bremen, în care, prin schimbări constante de roluri în cadrul ansamblului, tema alienării era explorată prin întrebări legate de identitate, vulnerabilitate, experiențe de asimilare și excludere.
Chiar după trecerea unui secol de la publicare, povestea suprarealistă a lui K., personaj care decide să lupte împotriva unei atotputernice organizații birocratice în loc să cedeze acesteia, încercând și eșuând să intre într-un “castel” unde a fost chemat să lucreze, poate fi receptată deopotrivă ca o dramă existenţială şi o comedie neagră ce reflectă societatea vremurilor noastre, indiferent că ne-am raporta la politicienii şi funcţionarii de pe meleagurile noastre sau la cei de peste mări şi ţări.
Vorba hangiţei lui Kafka… “ori eşti un nătărău, ori un copil, ori un om foarte rău şi periculos”.
Text de IOAN BIG | OPINII
Citește mai multe articole din ARTĂ & CULTURĂ.
