TIFF este unul dintre festivalurile pe care le aștept în fiecare an și pentru care zece zile nu mi se par niciodată suficiente.
Iar cum TIFF Sibiu este făcut după chipul și asemănarea celui de la Cluj, iată șase filme pe care le-am văzut în iunie și pe care le recomand la început de august.
Regina și marea – un film cu o dilemă morală bine construită. Amanda (Juliette Binoche) e pusă față-n față cu o alegere care o consumă încet: să o protejeze pe mama sa, bolnavă de demență senilă, de tatăl ei vitreg care continuă să întrețină relații intime cu soția sa. Povestea se complică atunci când Amanda implică autoritățile și declanșează un mecanism instituțional rigid.
Străinul – o adaptare à la François Ozon, în alb-negru, după romanul lui Albert Camus care ne poartă în Algerul aflat sub dominație franceză în anii ’30. Căldura algeriană și apatia extremă a lui Meursault devin lentile prin care privim evenimente precum moartea mamei sale, o poveste de iubire, acte de rasism și violență, o crimă.
Aici mă simt ca acasă – un film cu aluzii, deloc subtile, la regimurile dictatoriale, inclusiv cel al lui Orbán din Ungaria. O femeie e răpită de pe stradă și e forțată să intre în dinamica familiei „adoptive”. Atunci când i se oferă privilegiul de a ieși singură din casă, descoperă că întreg cartierul, cu afacerile și locuitorii săi, se află sub umbra tatălui noii sale familii. Acest regim nu dispare nici atunci când îl ucide pe capul familiei, pentru că membrii familiei improvizate, acum liberi, nu mai au alte opțiuni.
Crăciun amar – dacă intri la film cu imaginea lui Almodóvar de acum câteva decenii, cu haosul lui inconfundabil, umorul, melodrama, accentele de telenovelă și galeria de personaje feminine excentrice, s-ar putea să ieși puțin descumpănit. De câteva filme încoace, regizorul spaniol pare preocupat de cu totul alte teritorii, aici de jocul între ficțiune și realitate.
Jurnalul unei cameriste și De capul nostru – două filme românești, semnate de Radu Jude și Tudor Cristian Jurgiu, care privesc aceeași realitate: părinții plecați la muncă în străinătate și copiii rămași acasă. Două perspective foarte diferite: una brutală, aproape chirurgical extrasă din realitate, alta ca o formă de rezoluție emoțională care le dă copiilor vocea de a le spune părinților ceea ce, în realitate, a rămas nespus. Ambele se văd cu noduri în gât.
