6 albume de rock progresiv pe care oricine le poate asculta
Rock-ul progresiv a avut mereu o problemă de reputație. Pentru mulți oameni, cuvintele aduc imediat în minte imagini precise: piese de 20 de minute, muzicieni care cântă pasaje aparent imposibile, coperte de album cu tematici ciudate.
Pentru unii ascultători, această imagine a creat o barieră reală. Dar cele mai de succes și influente albume de prog rock au fost construite în jurul unor lucruri incredibil de simple: o melodie bună, o emoție puternică, o atmosferă memorabilă, o poveste care merită urmărită. Cel mai bun prog rock nu a fost niciodată despre a organiza sunet complicat de dragul complicației. A fost despre a extinde ceea ce muzica rock putea exprima.
Problema a fost că mulți oameni au perceput genul prin reputația lui, nu prin muzica lui. De aceea poate s-a creat o barieră, o distanțare nedreaptă față de o muzică frumoasă și generoasă. Aceste șase albume nu cer o validare muzicală, ci oferă o posibilitate de apropiere de ceea ce înseamnă „prog”.
Vine de la progresiv, nu de la progresist, deci conservatorii pot asculta și ei liniștiți. Nu e nimic impertinent în muzica asta, dimpotrivă.
E mai degrabă o idee, un mod de a gândi, o capacitate de a continua să gândești în afara șabloanelor, a surselor de recompensă, pentru a produce o muzică de care să nu te plictisești. Nu e condus de modă sau de dorința titlurilor populiste în presa mainstream. Servește nevoilor muzicienilor care se străduiesc să îl creeze și ale ascultătorilor dornici de a face parte din aceste călătorii muzicale durabile.
Nu trebuie să știi măsura, să numeri, nu trebuie să analizezi fiecare parte de claviatură. Trebuie doar să asculți și să te bucuri de ce fac alții ca să te simți bine. Ia-o ușor, șase albume ar putea fi suficiente pentru a te pregăti de una dintre cele mai fascinante descoperiri ale vieții tale muzicale.
Yes – Fragile (1971)
Când oamenii descriu muzica Yes, menționează deseori virtuozitatea, deși muzicienii din grup nu erau nici pe departe printre cei mai tehnici instrumentiști ai vremii. Erau extraordinari, dar cred că altceva i-a făcut fantastici.
Ascultând Fragile putem realiza exact prin ce anume se distinge muzica lor. Da, Close to the Edge pare a fi considerat vârful lor creativ, unul dintre cele mai bune albume de prog „ever”, dar aici vorbim de o cale de acces spre prog. În vârf ajungem mai încolo, când distingem anvergura și ne dorim mai mult. Fragile nu e o demonstrație de chestii dificile, ci o înșiruire de părți muzicale frumoase, organizate într-un material sofisticat, accesibil și foarte personal, care descrie foarte clar stilul Yes. Lansat în 1971, albumul a venit cu un sound care va defini prog rock-ul clasic.
Acolo există una dintre cele mai recognoscibile piese prog înregistrate vreodată: „Roundabout”. Armonicele de chitară de la deschidere, basul puternic al lui Chris Squire, claviaturile lui Rick Wakeman, groove-ul piesei, alterat cu bun gust de diferite schimbări surprinzătoare, totul suna diferit de orice altceva puteai asculta atunci (și acum) la radio. Și totuși motivul pentru care funcționa era cam același: conține elemente pe care le puteai ține minte, dar desfășurate mai amplu, dincolo de melodie.
Acesta era detaliul pe care îl descoperim la prog, la Yes și la alții care au reușit aceeași performanță: frumusețea nu e ascunsă sub virtuozitate, ci relevată prin folosirea unui vocabular mai vast. Virtuozitatea exista pentru a face piesele mai ample.
Fragile a mai arătat un aspect important al prog-ului: ideea că fiecare instrument putea avea o voce proprie, prin personalitatea muzicianului care îi extinde timbralitatea. Fiecare muzician contribuia cu ceva esențial la imaginea de ansamblu.
Prog rock-ul nu aduna jucători individuali în concurență, nu lansa staruri, chiar dacă putea deveni pompos prin efecte și costumații. Prog-ul e sport de echipă.
Pink Floyd – The Dark Side of the Moon (1973)
Acesta este albumul care a inițiat milioane de oameni în prog rock, adesea fără ca ei să-și dea seama.
E imposibil să nu dai de el. Lansat în 1973, The Dark Side of the Moon a fost din start mai mult decât o simplă colecție de piese, era o declarație completă, bazată pe un concept, o temă. Întocmai subiectul, dincolo de copertă, l-a făcut atractiv: fără povești fantastice, fără mitologii stratificate și versuri epopeice. Era despre condiția umană. Timp, bani, stres, ambiție, moarte, presiunile pe care fiecare om le trăiește.
Aici este amprenta și genialitatea Pink Floyd, care au luat definiția, dimensiunea prog-ului și au conectat-o la viața de zi cu zi, într-un stil propriu, diferit de ceea ce făceau alte trupe de prog în acea perioadă, desfășurând alte laturi ale geniului. Secvența de deschidere e cât se poate de descriptivă: bătaia inimii, sunete sintetizate, voci, efecte care induc senzația că intri într-un spațiu nou, straniu, nu că începe pur și simplu un album.
Muzica trece de la o idee la alta, piesele sunt conectate, iar tot discul se simte ca o experiență unitară. E prog rock pentru că rămâi cu mai mult decât câteva cântece bune: simbolistica sonoră – ceasurile din „Time”, sunetul banilor din „Money”, vocea din „Great Gig in the Sky”, vocile vorbite, pașii alergați, toate elementele care îți ridică tensiunea perceptivă și te implică într-un episod fluent, intens emoțional.
După ce îți reglezi respirația, îți dai seama că de fapt totul e despre mintea ta și despre echilibrul mental în raport cu stimulii permanenți, o idee complexă prezentată în forma cea mai simplă, dar concepută foarte serios, la un incredibil nivel conceptual și tehnologic.
The Dark Side of the Moon ne arată că prog-ul poate fi complex fără să devină inaccesibil, experimental, egoist, care nu ține cont de ascultător. Și ne mai arată cât de bine poate suna un disc!
Text de Berti Barbera – Citește articolul complet pe Sunete -> 6 albume de rock progresiv
