Există un moment în istoria muzicii care se repetă la fiecare generație.
Rockul anilor ’50 era scandalos: prea tare, prea senzual. Jazzul, înainte, fusese la fel. Heavy metalul și punkul au ajuns în sălile de judecată. Rapul a fost acuzat că distruge limbajul. Fiecare val sonor nou a venit cu propriul său val de îngrijorare adultă.
Fac parte din generația Xenial, undeva la granița dintre Gen X și mileniali, crescută cu rave parties și cu heavy metal dat tare. Știu foarte bine cum sună judecata: muzica ta e prea zgomotoasă, prea vulgară, nu e muzică adevărată. Am auzit-o despre punk, despre tehno, despre aproape orice îmi plăcea. Și totuși mă trezesc uneori cu o sprânceană ridicată față de ce ascultă generația Z sau Alpha: beaturi construite algoritmic, optimizate pentru zece secunde de impact, genuri care se nasc și mor pe platforme de streaming înainte să apuc să le înțeleg.
Recunoașterea e stânjenitoare, dar necesară: exact asta s-a spus și despre muzica mea.
Poate că fiecare generație are nevoie de un sunet al ei, ceva ce părinții nu înțeleg pe deplin, ceva care îi aparține doar ei. Nu e doar despre muzică, ci despre tot pachetul: hainele, limbajul, referințele culturale, felul de a fi în lume. Distanța dintre generații a fost mereu și sonoră și vestimentară și culturală. Și, de fiecare dată, adulții s-au uitat la ea cu același amestec de nedumerire și ușoară alarmă.
Îngrijorarea părinților față de muzica copiilor nu e niciodată doar despre muzică. E despre un limbaj pe care nu-l mai înțelegi, o lume în care nu mai ești inclus. E mai confortabil să spui că e proastă decât să recunoști că s-a mișcat fără tine.
Ascult uneori ce ascultă generația de după mine. Nu întotdeauna rezonez. Dar înțeleg că „nu rezonez” și „e rău” nu sunt același lucru.
