E adevărat că după ce repeți ceva de prea multe ori, acel ceva alunecă în clișeu, în banal.
Și poate că am repetat această placă cu Europa până ce a devenit un fel de Macarenă care nu ne mai mișcă. Spunea Yuval Noah Harari într-un interviu recent că adevărul presupune efort, cercetare, chinuială, deseori durerea acceptării unor lucruri cu care nu suntem confortabili. Ficțiunea (sau minciuna) e ușoară, e confortabilă, ne confirmă ceea ce credem că știm, ceea ce credem că ne ține în starea de dulce ignoranță. Există chiar o contra-poveste cu un pom al cunoașterii, al cărui fruct ne este interzis.
M-am întrebat în ultima vreme de ce conspirațiile anti-europene au prins atât de ușor, câtă vreme au o bază factuală atât de subțire, de ce ar crede oamenii povești cu lăcuste la micul dejun și chemtrails care distrug fertilitatea românilor. Majoritatea sunt așa de departe de viețile oamenilor, se leagă atât de puțin de realitate, că ai zice că n-ar prinde niciodată.
Răspunsul pe care mi-l dau este că ne sperie al naibii de tare schimbarea: orice diferență în rutina zilnică, orice cuvânt nou, orice fel nou de mâncare sau brânză mucegăită altfel ne creează o mică disonanță, o mică durere cu care nu avem chef să dansăm. Iar Europa, cu diversitatea ei culturală, cu regulile ei de conviețuire la comun, cu miile de brânzeturi, limbi, manele, culori de piele și catedrale țuguiate, ne provoacă, ne chinuiește să ne adaptăm.
Pe vremuri, Sibiul avea această reputație de mică Europă, locul unde puteau conviețui mai multe limbi, mai multe biserici, mai multe naționalități. Între timp am devenit mai europeni, dar ne-am și uniformizat. Mai mulți dintre noi vorbim limba universală a Hollywoodului decât limba sașilor sau a maghiarilor la un loc. Unde-am câștigat în comoditate, am pierdut în capacitatea de adaptare.
Diversitatea e însă un adevăr incomod al lumii din jur, iar pierderea acestei abilități ne face mai fricoși și mai mici.
