FitBucurEști | Vasilescu Florentin Iuliu, antrenor de lupte și MMA

Vasilescu Florentin Iuliu, antrenor de lupte și MMA: „Antrenorul complet este cel care nu încetează niciodată să fie și sportiv”

În sporturile de luptă, performanța nu este rezultatul întâmplării, ci al unei combinații între disciplină, cunoaștere și experiență acumulată în ani de muncă. Un exemplu elocvent în acest sens este antrenorul Vasilescu Florentin, Maestru al sportului, care de peste două decenii își dedică activitatea formării și pregătirii sportivilor.

Cu o experiență de 21 de ani ca antrenor de lupte și 5 ani ca antrenor de MMA, acesta și-a construit o carieră solidă atât în plan competițional, cât și în cel educațional și științific.

Profesor titular gradul I la Clubul Sportiv Școlar Nr. 5 din București, Florentin Vasilescu a contribuit la formarea a numeroși sportivi medaliați la campionate naționale și internaționale, în categoriile copii, cadeți și juniori. De-a lungul timpului, a ocupat și poziții importante în structuri sportive de prestigiu, fiind antrenor principal al secției de lupte la Clubul Sportiv Dinamo București, dar și coordonator al Lotului Național U15 de lupte greco-romane. În prezent, este membru al Comisiei Tehnice a Federației Române de Lupte și activează ca antrenor de MMA la Clubul Sportiv Combatant.

Pe lângă activitatea practică din sala de antrenament, Florentin Vasilescu are o puternică dimensiune academică. Doctor în Știința sportului și educației fizice, autor de cărți de specialitate și al numeroase articole științifice publicate în reviste internaționale, acesta îmbină experiența de sportiv de performanță – inclusiv titlul de campion mondial universitar la lupte greco-romane – cu cercetarea științifică dedicată optimizării pregătirii în sporturile de luptă. În interviul care urmează, Florentin Vasilescu vorbește despre parcursul său profesional, despre evoluția sporturilor de contact în România, dar și despre principiile care stau la baza formării unui campion.

Parcursul profesional în lupte și MMA

De ce ați ales acest domeniu și prin ce alte job-uri ai trecut până să ajungeți antrenor de lupte și MMA?

Povestea mea în sportul de luptă a început extrem de devreme de la 3 ani, făceam deja primii pași pe saltea. Și asta pentru că primul meu antrenor a fost chiar tatăl meu, Vasilescu Iuliu, antrenor emerit și mentorul meu de-o viață. El mi-a insuflat dragostea pentru această ramură sportivă și m-a învățat că luptele nu sunt doar despre forță, ci despre disciplină, respect și caracter. Așa că, pentru mine, această lume a fost firescul încă din copilărie. La 10 ani am început să competiționez oficial.

Îmi amintesc și acum emoțiile primelor concursuri, dar și susținerea necondiționată a tatălui meu, care era mereu în colțul sălii. Cred că cea mai importantă lecție pe care am învățat-o de la el a fost că un antrenor adevărat nu modelează doar sportivi, ci mai ales oameni. Am intrat în lotul național înainte de a ajunge la facultate, ceea ce pentru un tânăr luptător a însemnat o confirmare, dar și o responsabilitate imensă. Reprezentam România, purtam tricolorul pe piept, iar asta te maturizează altfel. Au urmat anii de performanță: medalii la naționale, apoi, în 2003, titlul de campion mondial universitar la Istanbul, la lupte greco-romane.

În paralel cu cariera sportivă, am simțit nevoia să înțeleg sportul dintr-o perspectivă mai largă. Așa că, în 2000, am venit la București pentru a studia la Academia Națională de Educație Fizică și Sport. A fost perioada în care am început să pun baze teoretice peste experiența practică acumulată. După absolvire, primul meu loc de muncă a fost la Liceul de Poliție „Neagoe Basarab” din Buzău (2004-2006), ca profesor suplinitor de educație fizică și autoapărare. A fost primul meu contact real cu actul didactic și mi-am dat seama că îmi place să transmit mai departe ceea ce știu.

În 2006 am venit definitiv la București, la Clubul Sportiv Școlar Nr. 5, unde sunt și astăzi profesor titular și antrenor. Aici, la CSȘ Nr. 5, am descoperit bucuria de a lucra cu copiii și juniorii, de a-i vedea cum cresc, cum se transformă din începători emoționați în sportivi care urcă pe podium la campionate naționale și internaționale. Este o muncă de durată, răbdătoare, care nu se vede imediat, dar care, atunci când dă roade, îți umple sufletul.

Ulterior, între 2016 și 2019, am fost antrenor principal la Secția de Lupte a CS Dinamo. A fost o experiență diferită, la un alt nivel de presiune și performanță. Acolo am învățat ce înseamnă să gestionezi un lot de sportivi de elită, să planifici pentru medalii, să faci față așteptărilor. A fost o școală în sine.

Tranziția către MMA și artele marțiale mixte a venit natural, dar și datorită unei persoane speciale: Tiberiu Florescu, un bun prieten și coleg, cu care am o colaborare fructuoasă. El m-a introdus în lumea MMA-ului și împreună am început să adaptăm procedeele clasice din sporturile de contact la nevoile specifice ale MMA-ului modern. Așa am ajuns, în 2021, să antrenez la Clubul Sportiv Combatant, unde lucrez în prezent cu pasionați de arte marțiale mixte.

Dacă ar fi să fac o paralelă, toate joburile prin care am trecut de la ajutorul tatălui meu pe saltea, la profesor suplinitor, antrenor la cluburi de performanță, instructor de BJJ, coordonator de lot național au fost ca niște trepte.

Fiecare mi-a adus ceva: răbdarea de la copii, seriozitatea de la juniori, presiunea de la seniori, adaptabilitatea de la MMA. Și toate m-au pregătit pentru ceea ce sunt astăzi: un antrenor care încearcă să îmbine experiența practică acumulată în peste 30 de ani de sport cu ceea ce am învățat din cercetarea științifică, pentru că, între timp, am făcut și doctoratul în Știința Sportului și Educației Fizice, am publicat cărți și articole științifice. Pentru mine, antrenorul complet este cel care nu încetează niciodată să fie și sportiv.

Filosofia de antrenament și performanță

Care este tipul de antrenament pe care-l preferați și de ce?

Dacă ar fi să aleg un singur tip de antrenament, aș spune că prefer antrenamentul structurat, bazat pe fundamente solide, dar adaptat individual fiecărui sportiv sau grupe de sportivi în funcție de categoria de vârstă și obiectivele de performanță. Sună poate prea teoretic, dar înseamnă, de fapt, să construiești o casă pe o fundație bună, înainte să te gândești la finisaje.

Ca sportiv venit din luptele greco-romane, am învățat de la tatăl meu că tehnica de bază este totul. Fără ea, forța devine doar forță brută, iar rezistența devine doar alergat fără direcție. De aceea, indiferent că lucrez cu copii de 10 ani la CSȘ Nr. 5 sau cu sportivi de performanță la Combatant, structura antrenamentului meu pleacă întotdeauna de la consolidarea fundamentelor: poziții corecte, mișcări de bază, succesiuni metodice corecte, tipuri de efort, controlul psihologic.

Asta nu înseamnă că sunt rigid sau refuz noutatea. Din contră, evoluția către MMA și întâlnirea cu Tibi Florescu m-au învățat să fiu flexibil și adaptabil. MMA-ul modern este un sport extrem de dinamic, care îmbină stiluri aparent contradictorii. Aici intervine partea mea de cercetător: îmi place să analizez, să disec, să văd cum pot adapta procedeele clasice din sporturile de luptă la specificul MMA-ului.

De exemplu, un control din clinch pe care îl foloseam în greco-romane poate fi adaptat perfect pentru a facilita o tranziție către o finalizare în MMA.

Abordarea mea se bazează pe o periodizare riguroasă, cu obiective cuantificabile pe termen scurt, mediu și lung. Exclud improvizația în favoarea unei direcții strategice clare. Fiecare ciclu de antrenament are o finalitate precisă: de la consolidarea bazei funcționale și rafinarea tehnico-tactică, până la optimizarea vitezei și adaptarea la rigorile competiției. În acest ecosistem, refacerea nu este un element adiacent, ci o componentă fundamentală, integrată strategic pentru a susține performanța continuă. Acest lucru l-am învățat atât din experiența practică, cât și din cercetarea doctorală, unde am studiat tocmai această optimizare a performanței prin structurarea corectă a efortului.

Un alt element pe care îl prefer este antrenamentul conștient. Adică nu vreau sportivi care execută mișcări ca niște roboți. Vreau să înțeleagă de ce fac ceea ce fac, care este scopul fiecărui element, cum se leagă o mișcare de alta.

De aceea, la finalul fiecărui antrenament, îmi place să stau de vorbă cu sportivii mei, să îi întreb ce au simțit, ce li s-a părut dificil, unde cred că pot îmbunătăți. Această componentă reflexivă face diferența dintre un sportiv bun și unul mare.

Filosofia mea de lucru se adaptează organic profilului fiecărui sportiv, deoarece obiectivele performanței sunt, înainte de toate, umane. În relația cu copiii și juniorii de la CSȘ Nr. 5, prioritizez dezvoltarea armonioasă și educarea coordonării, transformând antrenamentul într-un proces de descoperire. Îmi doresc ca aceștia să cultive o pasiune autentică pentru sport, înțelegând efortul ca pe o evoluție firească, nu ca pe o constrângere.

Trecând către sportivii de performanță, abordarea capătă o precizie aproape chirurgicală. Aici, atenția se mută pe rafinarea detaliului tehnic și pe corectarea fină a imperfecțiunilor, urmărind atingerea acelei eficiențe maxime necesare în competiție.

În schimb, cu amatorii de MMA, mizez pe o fuziune între practică și fundament teoretic. Consider esențial ca aceștia să nu execute mișcările mecanic, ci să înțeleagă biomecanica și logica din spatele fiecărei tehnici. Indiferent de nivel, scopul meu rămâne același: să ofer o direcție clară, unde progresul fizic este susținut întotdeauna de o înțelegere profundă a disciplinei. Dacă ar fi să sintetizez, prefer antrenamentul inteligent în locul celui pur cantitativ.

Nu sunt dintre aceia care cred că „mai mult” înseamnă automat „mai bine”. Sunt convins că un antrenament bine gândit, de o oră și jumătate, poate aduce mai multe beneficii decât trei ore de muncă fără cap. Și, poate cel mai important, prefer antrenamentul care formează caractere, nu doar campioni. Pentru că, dincolo de medalii și centuri, ceea ce rămâne cu adevărat este omul care pleacă acasă de pe saltea. Dacă am reușit să-l fac mai disciplinat, mai încrezător, mai respectuos, atunci simt că mi-am făcut treaba.

Ce nu se vede în spatele unui antrenor de lupte și MMA

Spuneți-ne un lucru pe care foarte puțini oameni îl știu despre job-ul de antrenor de lupte și MMA ?

Probabil puțină lume știe că, deși munca noastră se vede în lumina reflectoarelor, în colțul ringului sau lângă saltea, cea mai mare parte a ei se petrece în umbră, departe de ochii publicului. Și nu mă refer doar la orele infinite de planificare sau la studiul video al adversarilor. Un lucru pe care foarte puțini îl știu este că un antrenor de lupte sau MMA este, de fapt, un fel de psiholog nevăzut. Publicul vede sportivul care câștigă sau pierde, vede tehnica, forța, viteza.

Ceea ce nu vede este munca emoțională din spate: nopțile în care stai treaz să găsești cuvintele potrivite pentru un sportiv care tocmai a suferit o înfrângere devastatoare, momentele în care trebuie să-l convingi că încă poate, atunci când el nu mai crede în el, sau, poate cel mai dificil, clipele în care trebuie să-l oprești când entuziasmul îl împinge prea departe și riști să-l pierzi.

O altă latură mai puțin cunoscută este cât de multă muncă birocratică și organizatorică presupune acest job. În spatele fiecărei medalii, există zeci de documente, dosare, legitimări, analize medicale, negocieri cu federațiile, corespondență pentru competiții internaționale, găsirea fondurilor pentru deplasări. Mai ales când lucrezi cu copii și juniori, o parte importantă din timp se duce pe a convinge părinți, a gestiona relația cu școlile, a explica de ce sacrificiile merită.

Și poate cel mai emoționant aspect, pe care îl descoperi abia după ani de zile: ești antrenor pentru totdeauna, nu doar pe durata unui ciclu competițional. Foștii sportivi revin, cer sfaturi, îți povestesc despre viața lor, despre cum i-a ajutat sportul să devină medici, avocați, oameni de afaceri sau, la rândul lor, antrenori. Și atunci îți dai seama că, dincolo de medalii, adevărata moștenire sunt oamenii pe care i-ai format.

Pentru mine, cea mai mare provocare și, în același timp, cea mai mare satisfacție este să găsesc cheia fiecărui sportiv în parte. Unul are nevoie de mai multă disciplină, altul de mai multă încredere, unul trebuie frânat, altul împins de la spate. Nu există rețetă universală. Asta nu se vede în nicio statistică, nu se scrie în niciun palmares, dar pentru mine reprezintă esența acestei meserii.

Calitățile esențiale ale unui antrenor

Care este cea mai importantă calitate pe care un antrenor personal / antrenor de lupte și MMA trebuie să o aibă?

Dacă ar fi să aleg o singură calitate esențială, dincolo de pregătirea tehnico-tactică sau experiența competițională, aș spune că este capacitatea de a citi omul din fața ta, nu doar sportivul. Sună poate simplu, dar în realitate este extrem de complex.

Pentru că în spatele fiecărui sportiv, fie că are 10 ani și abia a descoperit salteaua, fie că este un luptător experimentat care se pregătește pentru o finală națională, există un om cu propriile temeri, nesiguranțe, vise și limite. Iar rolul tău, ca antrenor, este să identifici toate acestea și să știi cum să le gestionezi. Această calitate presupune, în primul rând, empatie autentică.

Să înțelegi când un sportiv are nevoie să fie împins la limite, dar și când are nevoie să fie protejat de el însuși. Să simți când “nu pot” înseamnă de fapt “mi-e frică”, iar “mâine” înseamnă de fapt “acum”. Să știi să asculți nu doar cuvintele, ci și tăcerile, limbajul corpului, privirea.

Apoi, presupune răbdare. Răbdarea de a repeta aceeași tehnică de o sută de ori până când corpul sportivului o înțelege, nu doar mintea. Și mai presupune adaptabilitate. Ceea ce funcționează pentru un sportiv poate fi total ineficient pentru altul. Unul are nevoie de o voce fermă și disciplină rigidă, altul se dezvoltă doar dacă simte că i se acordă încredere și libertate. Unul învață privind, altul simțind, altul analizând.

Ca antrenor, trebuie să ai flexibilitatea de a-ți ajusta permanent abordarea. Am învățat această calitate de la tatăl meu, care mi-a fost primul antrenor. El știa întotdeauna exact când să mă certe și când să mă ia la o parte și să-mi spună, simplu: „Știu că poți mai mult, dar știu și că ești obosit. Hai să lăsăm pentru mâine”. În momentele acelea, nu simțeam că pierd, simțeam că sunt văzut. Și asta m-a făcut să vreau să revin a doua zi și să dau totul.

În MMA și lupte, unde contactul fizic și presiunea sunt la cote înalte, această calitate devine și mai importantă. Sportivii trebuie să simtă că ai grijă de ei, că nu ești acolo doar pentru palmaresul tău, ci pentru binele lor. Că atunci când îi trimiți în competiție, știi cât au muncit, știi ce sacrificii au făcut, știi cât îi doare o înfrângere. Și că vei fi același om lângă ei indiferent de rezultat.

Am văzut antrenori extrem de bine pregătiți tehnic, dar care nu reușesc să creeze această legătură umană. Sportivii lor pot câștiga medalii, dar rareori rămân în sport pe termen lung sau, mai grav, pleacă cu traume. Și am văzut antrenori poate mai puțin străluciți din punct de vedere competițional, dar în jurul cărora se construiesc comunități întregi, pentru că oamenii simt că acolo sunt acceptați, înțeleși și ghidați cu adevărat.

Cred cu tărie că cea mai importantă calitate este umanitatea. Pentru că, în esență, misiunea noastră depășește simpla instruire fizică, nu formăm doar sportivi, ci contribuim la dezvoltarea integrală a unor oameni.

Greșelile frecvente în sport și mișcare

Care sunt cele mai mari greșeli pe care le fac românii atunci când vorbim despre sport / mișcare?

Am constatat, într-adevăr, existența unor greșeli sistematice pe care societatea românească, alături de altele, pare să le repete Prima și poate cea mai răspândită este mentalitatea rezultatelor imediate. Oamenii vor transformări vizibile în câteva săptămâni și, când nu se întâmplă, abandonează. Ceea ce nu înțeleg este că sportul nu este un sprint, ci un maraton, adaptările reale, durabile, necesită luni și ani de muncă consecventă, nu explozii de entuziasm de scurtă durată.

Legat de acest aspect, o altă greșeală frecventă este inconsecvența. Funcționăm după tiparul „explozie – abandon”: perioade scurte de efort intens, de regulă în ianuarie sau înainte de vacanțe, urmate de pauze lungi. Este mult mai eficient un ritm moderat, dar constant, trei zile pe săptămână, decât să te epuizezi două săptămâni și apoi să dispari jumătate de an.

Apoi, există problema neglijării tehnicii în favoarea performanței brute. Indiferent de ramura sportivă, mulți începători vor să ridice greutăți mari sau să lovească tare înainte să execute corect. Rezultatul? Accidentări care puteau fi evitate, dureri cronice și, în cele din urmă, abandon. Forța fără control și fără tehnică nu este doar ineficientă, ci și periculoasă.

O altă capcană în care cad mulți este căutarea soluțiilor miraculoase. Suplimente „magice”, diete minune, aparate care promit rezultate în câteva minute pe zi, toate substitute munca constantă. Oamenii cheltuiesc bani pe iluzii, în loc să investească în ceea ce funcționează cu adevărat: efort susținut, alimentație echilibrată și somn de calitate.

Nu pot să nu menționez nici percepția greșită asupra sporturilor de contact. MMA și luptele sunt încă văzute de mulți ca fiind violente și periculoase, dedicate doar celor agresivi. În realitate, artele marțiale bine predate sunt printre cele mai sigure sporturi, tocmai pentru că pun accent pe control, disciplină și respect. Această prejudecată îi privează pe mulți tineri de beneficiile reale ale acestor discipline.

În fine, poate cea mai tristă dintre greșeli este perceperea sportului ca pe o obligație, nu ca pe o plăcere. Cât timp mișcarea rămâne o corvoadă făcută pentru că „trebuie” să slăbești, pentru că ți-a spus medicul sau pentru că e la modă, consecvența va fi mereu o luptă.

Cheia este să găsești acea activitate care îți face plăcere, care te face să uiți de timp și să vrei să revii. Doar atunci sportul devine un stil de viață, nu o corvoadă temporară.

Satisfacțiile meseriei de antrenor

Care sunt cele mai mari satisfacții pe care le oferă acest job?

Dacă mă întrebați acum, după mai bine de 20 ani de când activez oficial ca profesor/antrenor și după trei decenii petrecute în lumea sportului, îmi este greu să aleg o singură satisfacție. Pentru că acest job, dincolo de sacrificii și de momentele grele, îți oferă în schimb niște recompense pe care puține alte profesii ți le pot da. Cea mai mare satisfacție, cred, este să vezi cum se transformă un om sub ochii tăi. Și nu mă refer doar la transformarea fizică, deși și aceasta este impresionantă.

Mă refer la acea transformare interioară pe care o observi la copilul care a venit timid, fricos, fără încredere în el, și după câteva luni îl vezi cum stă drept, cum privește în ochi, cum vorbește clar și cum are curajul să încerce, chiar dacă greșește. Pentru mine, acele momente valorează cât toate medaliile din lume.

Apoi, există satisfacția momentelor în care sportivii tăi reușesc. Când un copil pentru care ai muncit luni întregi, căruia i-ai corectat fiecare mișcare, pe care l-ai încurajat când voia să renunțe, urcă pe podium și își ia medalia. În secundele acelea, simți că tot efortul tău din umbră a meritat.

O altă satisfacție aparte este continuitatea. Să vezi foști sportivi care au crescut, care acum sunt profesori, avocați, ingineri sau, de ce nu, antrenori la rândul lor. În momentele acelea îți dai seama că, dincolo de medalii, munca ta a construit ceva durabil și anume caractere.

Apoi, este satisfacția colaborării și a comunității. În sporturile de contact, se creează între antrenor și sportiv o legătură specială, greu de explicat celor din afară. Ești acolo când se pregătesc, ești acolo în colțul ringului când luptă, ești primul pe care-l caută după o victorie, dar și după o înfrângere. Devii, cumva, un fel de al doilea părinte, frate mai mare sau confident. Iar când vezi că acești sportivi rămân în viața ta chiar și după ce nu mai antrenezi, că te caută de sărbători, că îți cer sfaturi, că îți prezintă familiile lor, asta este o bogăție pe care banii nu o pot cumpăra.

Nu în ultimul rând, există satisfacția descoperirii și inovației. Pentru mine, ca om care face și cercetare, jobul ăsta îmi oferă ocazia să testez în practică ceea ce studiez în teorie. Să văd dacă un anumit model de antrenament funcționează, să ajustez, să optimizez, să găsesc soluții noi pentru probleme vechi. Și când descoperi că o combinație de elemente, de procedee sau o anumită abordare metodologică dă rezultate mai bune, simți că participi activ la evoluția acestui sport, nu doar la reproducerea lui.

Sfat pentru cei care vor să înceapă luptele sau MMA

Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ați da cuiva care-și dorește să se apuce de antrenamente de lupte / MMA ?

Cel mai important sfat pe care l-aș da oricui vrea să pășească pe o saltea de lupte sau în sala de MMA este să înceapă cu pași mici, dar să fie consecvent. Sună simplu, poate chiar banal, dar credeți-mă, în spatele acestor cuvinte se ascunde experiența a sute de sportivi pe care i-am văzut venind și, din păcate, plecând.

Pentru că cea mai frecventă capcană în care cad începătorii este exact aceasta: vor prea mult, prea repede.

Vin în sală ca niște vulcani, gata să mute munții din loc, se antrenează de cinci ori pe săptămână în primele două săptămâni, parcă dorm cu cartea de tehnici sub pernă, vor să învețe totul odată. Și apoi, brusc, se epuizează fizic, dar mai ales mental și dispar exact așa cum au venit.

Idei preconcepute despre lupte și MMA

Din experiența dvs, care sunt ideile preconcepute cu care vin oamenii la antrenamentele lupte și MMA?

De-a lungul anilor, am observat că unii oamenii trec pragul sălii au de multe ori idei preconcepute. Câteva dintre cele mai frecvente, și pe care le-am reținut ar fi:

Prima: „Luptele și MMA sunt doar pentru bărbați, și mai ales pentru cei tineri și puternici.” Realitatea este că în sălile serioase găsești din ce în ce mai multe femei, copii, dar și oameni trecuți de prima tinerețe. Artele marțiale mixte și luptele sunt, dincolo de competiție, o formă extraordinară de dezvoltare personală, indiferent de vârstă sau gen.

A doua: „Mă apuc mai întâi de sală să fiu în formă, apoi vin la lupte sau MMA.” De fapt, e exact invers. Nu ai nevoie să fii în formă ca să începi, ci începi ca să fii în formă. Salteaua te modelează, indiferent de punctul de plecare. Am văzut oameni care abia făceau câteva flotări la început și care, după un an, aveau o condiție fizică pe care n-o visaseră.

A treia: „Luptele și MMA-ul înseamnă doar forță brută, nu contează tehnica.” Nimic mai fals. Forța fără tehnică este doar risipă de energie. Un luptător tehnic, chiar mai puțin puternic, va învinge întotdeauna unul care se bazează doar pe forță. De aceea, primele luni de antrenament sunt dedicate aproape exclusiv coordonării, pozițiilor corecte și controlului corpului.

A patra: „Dacă știu să lupt, sunt invincibil pe stradă și pot rezolva orice conflict.” Și aici intervine cea mai importantă corectură: artele marțiale mixte nu te învață să cauți conflictul, ci dimpotrivă, să îl eviți. Încrederea pe care ți-o dau antrenamentele te face mai puțin intimidabil, mai puțin tentat să reacționezi impulsiv. Cei care chiar știu să lupte sunt, de regulă, cei mai calmi oameni.

Antrenamente în aer liber și locuri recomandate

Vă antrenați și în aer liber (atunci când vremea permite)? Dacă da, ne puteți spune, vă rog, câteva locuri unde vă place să faceți acest lucru și pe care le recomandați?

Da, antrenamentele în aer liber reprezintă o componentă esențială a pregătirii, însă dincolo de a ieși în parc, vorbim aici despre cantonamente organizate în medii speciale, pe care le folosim pentru a obține adaptări fiziologice pe care nu le putem atinge în sala obișnuită. În funcție de obiectivele lotului sau ale sportivilor cu care lucrez, prefer trei tipuri de medii: muntele, marea și salinele.

La munte, în zone precum Poiana Brașov, Piatra Arsă sau Rânca, organizăm cantonamente la altitudine, unde aerul rarefiat stimulează organismul să-și mărească capacitatea de transport a oxigenului. Aici combinăm antrenamentul specific, alergare în pantă, intervale, tehnici adaptate terenului cu drumeții montane care dezvoltă rezistența generală într-un mod diferit față de sala obișnuită.

La mare, în stațiuni precum Costinești, Eforie sau Neptun, antrenamentele pe plajă, pe nisip, solicită musculatura profundă și îmbunătățesc echilibrul, iar aerosolii marini au efecte benefice asupra sistemului respirator, facilitând oxigenarea și eliminarea secrețiilor. Este perioada ideală pentru a acumula volume mari de lucru cu un impact redus asupra articulațiilor.

Poate cel mai puțin cunoscut, dar extrem de eficient, este antrenamentul în saline, precum Salina Turda, Slănic Prahova sau Cacica. Aici, microclimatul special cu aer curat, umiditate controlată, aerosoli salini are efecte remarcabile asupra sistemului respirator. În saline, antrenamentul este preponderent nespecific: exerciții de respirație, stretching, mobilitate și vizualizare, toate contribuind la refacere și la pregătirea psihică pentru competiții.

Cum sunt românii când vine vorba de sport

Când vine vorba de sport, ce-i caracterizează cel mai mult pe români, din experiența dvs?

Cred că talentul natural este prima trăsătură care sare în ochi oricui lucrează în sportul românesc. Există o predispoziție genetică, o coordonare înnăscută, o inteligență motrică pe care puține nații o au. Am văzut copii veniți din medii defavorizate, fără niciun antrenament anterior, care după câteva luni făceau progrese pentru care în alte părți ai nevoie de ani de muncă. La gimnastică, la handbal, la lupte, la canotaj – peste tot, acest talent brut este evident.

Paradoxul românesc este însă că acest dar natural vine adesea fără consecvența și disciplina necesare pentru a-l transforma în performanță de vârf. Pentru că suntem înzestrați, ne obișnuim să reușim ușor la început și nu mai învățăm să muncim metodic. Când ajungem la nivelul la care talentul singur nu mai este suficient, mulți se opresc. Nu pentru că nu pot, ci pentru că nu au deprins răbdarea și rigoarea.

În același timp, românul are o pasiune aparte pentru sport și o capacitate de adaptare ieșită din comun. Când iubește ceea ce face, dă totul, trece prin orice obstacol, găsește soluții acolo unde alții văd doar probleme.

Din păcate, aceeași pasiune se transformă adesea în frustrare când sistemul nu-l sprijină, când infrastructura lipsește, când resursele sunt precare. Ceea ce ne definește este un contrast: avem un motor de Ferrari, dar de multe ori frânele și suspensia unei Dacii. Potențialul există, rămâne doar să-l valorificăm.

Interviu de GRUIA DRAGOMIR