Ne-am trezit cu noaptea în cap și la 5 și jumătate eram deja pe barcă.
Era prea devreme pentru entuziasm, dar ghidul, un tânăr de vreo douăzeci și ceva de ani, era inexplicabil de vesel. Purta pălărie conică, la fel ca femeia care conducea barca și care nu vorbea deloc engleză, dar zâmbea continuu.
Am mers aproape o oră pe un afluent al Mekongului. Apa era adâncă, neagră, tăiată din loc în loc de zambile mov. Când am ajuns, piața plutea deja în plină mișcare. Bărci lipite unele de altele, cabluri aruncate, motoare oprite. Ne-au prins și pe noi de grup și, dintr-odată, eram parte din aglomerația aceea care funcționa fără reguli vizibile.
Am primit măsuțe înguste pe care ghidul le-a prins de barcă, cafea, nucă de cocos și, la final, supa. Era puțin trecut de șase dimineața. Barca se legăna, oamenii vorbeau în toate limbile, iar eu încercam să înțeleg cum de nu se varsă nimic și mă întrebam dacă într-adevăr voi putea mânca cu bețigașe.
Supa avea carne de vită, găluște și tăiței de orez. Mai gălbuie decât ce mâncasem în Saigon, mai puțin intensă, dar cu gust rotund, ușor dulceag, cu coriandru și umami. Găluștele au fost surpriza, iar tăițeii aveau textura aceea elastică pe care o recunoști imediat. A fost, fără exagerare, cel mai bun mic dejun din toată călătoria.
Abia după experiența asta am început să pun cap la cap supele vietnameze. Pho-ul, cel mai cunoscut, vine din nord și are la bază o supă de oase fiartă ore întregi, uneori chiar o zi întreagă. Gustul e dens, cu scorțișoară, anason și ghimbir, iar peste el vin carnea crudă care se gătește în bol, tăițeii și verdețurile pe care le dozezi singur.
În centru, prin Hoi An și Da Nang, supa e mai clară și mai ușoară, fără dulceața din sud. În Saigon, devine mai încărcată, mai dulceagă, cu mai multe sosuri și intervenții din partea celui care mănâncă. În Delta Mekongului, nu mai există standard. Ce am mâncat acolo era undeva între pho și alte supe locale, gen bún bò Huế sau hủ tiếu, mai tulburi, mai directe, legate de ce e ingrediente sunt disponibile în ziua respectivă.
Pe insula Phu Quoc, lucrurile merg și mai departe. Supele devin hot pot-uri de fructe de mare, în care adaugi pe rând pește, scoici, orez. Nu mai e o porție, ci un proces.
După câteva zile, am înțeles că supa, în Vietnam, nu e doar un fel de mâncare. E ceva ce poți mânca oricând, fără să te saturi de el, tocmai pentru că nu e niciodată exact la fel.
