Fiind în fața unui nou sezon festivalier care va începe curând la Sibiu, mă întreb ce aș vrea, de fapt, să văd mai des în peisajul cultural local.
Autenticitate. Curaj. Risc.
Trei cuvinte care, paradoxal, par să dispară exact din locul în care ar trebui să fie prezente: marile evenimente și festivaluri culturale. De ce? Motivul este simplu: cultura de masă nu prea știe să opereze cu ele. Sau, poate mai bine spus, nu își mai permite.
Majoritatea organizatorilor sunt prinși în marele joc (amețitor) al zeilor finanțărilor și algoritmului care păzesc cultura și care glisează stânga-dreapta ce funcționează și ce nu, ce prinde și ce nu, ce contează și ce nu. Odată ce intri în spirala marilor producții, a finanțărilor, a cifrelor care trebuie bifate, începi să te îndepărtezi de tot ce înseamnă risc real. Și, odată intrat în acest joc, e greu, dacă nu imposibil, să mai faci un pas înapoi.
Așa ajunge cultura să fie tratată ca un produs. Unul care trebuie să funcționeze, să adune public, să bifeze indicatori. Nu mai există spațiu pentru încercare, pentru eșec, pentru acel tip de autenticitate care nu vine la pachet cu garanții. Totul trebuie să fie validat dinainte, să meargă la sigur. Iar efectele se văd.
În Sibiu, evenimentele încep să semene între ele: comunică la fel, regăsești aceleași componente în programul lor, cultivă acel tip de frumos care nu deranjează pe nimeni, iar experiențele devin din ce în ce mai previzibile. A duce cultura în stradă, spre exemplu, nu înseamnă educație. Cel mult poate distra și distrage oamenii pentru câteva momente de la ritmul vieții lor.
Dar oare de aplatizarea culturii se fac vinovați doar organizatorii și finanțatorii? Curajul dispare și confortul se instalează bine mersi atunci când cultura produce, generează. Iar ca să producă trebuie să fie sigură, predictibilă și frumoasă. În toată această discuție, unde se plasează publicul? Mai ales acel segment de public care își dorește să fie provocat: provocat să afle, să aprofundeze dincolo de formule frumos stilizate.
Până la urmă, cultura pe care o avem este și cultura pe care o acceptăm.
Iar dacă nu mai cerem risc, nu ar trebui să ne mire că nu îl mai primim. Iar cultura e unul dintre puținele domenii ale vieții în care riscul chiar nu trebuie să ne sperie.
