IRISZ KOVACS este regizoare de teatru.
Pentru spectacolul 8 tați de la Teatrul de Stat Constanța, selectat în cadrul Festivalului Național de Teatru, a fost nominalizată la premiul UNITER pentru debut. În 2023 a primit o nouă nominalizare UNITER pentru regia spectacolului TSCHICK. De ce am furat mașina. În 2024 i-a fost decernat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu Premiul „Iulian Vișa”. Din 2024, este regizoare angajată a Teatrului German de Stat Timișoara.
Piesele lui DORU VATAVULUI (Disco Regret, Bujor, familie normală.jpeg, Sakura Sandwich, Centrul Central, Rătăcirea, Anticlimax, cerul (hartă către casă) și Deșteptarea) au fost montate în teatre din capitală și din țară.
A regizat spectacolul Cum s-a îndrăgostit domnul Gherase de Clara Smith, de Cosmin Stănilă, la Teatrul Național din Cluj-Napoca. A fost nominalizat la UNITER la categoria cel mai bun text dramatic românesc pentru „Rătăcirea”, spectacol selectat și în Festivalul Național de Teatru. A publicat proză în trei antologii KIWI (Polirom): O gură de aer proaspăt, Doamna Daria și Piciorul Păros, Soldatul Neon.
IK: Îmi place să văd inițialele noastre, ca în interviurile din revistele pe care le citeam în copilărie, când uitam mereu numele celor doi parteneri de dialog și mă întrebam de ce nu le scrie pur și simplu numele întreg. Pare un semn că suntem cu adevărat adulți. Aici ar trebui să povestim despre procesul atipic de lucru la spectacolul cerul (hartă către casă), făcut la Teatrelli pe textul tău și în regia mea.
DV: Ca și când nu am ști foarte bine amândoi cum stă treaba, dar hai să vedem ce iese.
IK: Pot începe prin a spune că geneza a fost un open call pentru regizori organizat de Teatrelli în 2023, pentru montarea unui spectacol cu structură de laborator. Spre deosebire de alte call-uri, nu cereau un text, ci moodboard-uri, un self-tape…
M-am înscris, propunând deja echipa, inclusiv pe tine pe dramaturgie, și deși nu am câștigat call-ul, se pare că Roxanei Lăpădat, managerul de atunci, i-a plăcut propunerea și ne-a invitat ulterior. Ideea originală era atât: un spectacol care pornește de la un album de picturi pentru care admirația mea nu s-a diminuat de atunci – Drifting al lui Șerban Savu.
DV: Iar mie mi-ai propus să scriu, pornind de la tablourile lui Savu, ceva care să nu aibă nici personaje, nici plot.
IK: Ce amuzant, nu mai țineam minte asta, cred că eram în perioada cu teatru postdramatic hardcore, îmi doream ca textul să semene cu un poem. Mereu m-a interesat intersecția dintre arte plastice și teatru, iar picturile lui Savu au o teatralitate subtilă, pot să fie citite ca microsituații sau aranjamente vizuale armonice, dar nu își propun să spună o „poveste” în sensul clasic.
DV: Noi mai aveam trei proiecte puse la cale: Disco Regret, familie normală.jpeg și Centrul Central. Și chiar dacă cerul a ajuns să fie primul nostru spectacol ridicat și celelalte existau doar în mintea noastră, simțeam nevoia deja de ceva nou. Așa-i când ești tânăr și nemuncit.
IK: Erau toate texte puternice, care veneau cu un univers propriu și dictau destul de tare o anumită direcție estetică sau conceptuală, și cred că asta încercam să contrabalansăm cu cerul (hartă către casă) – și cu acest titlu găsit de tine înainte să știm cum o să fie spectacolul. Voiam să ne lăsăm uși deschise pentru un proces mai fluid.
DV: Da, titlul a apărut în ziua în care am aflat că am de scris un text despre absolut orice, când ascultam acest cântec – Long Way Home – Oneothrix Point Never, și mi-a rămas în cap versul what if the sky is a map to our house. Așa că ți-am scris imediat: „propunere titlu: cerul (hartă către casă)”. Ai zis că-i bun, rămâne. Acuma cine citește asta zice că lucrăm așa mereu, dar să știți că e singura dată când am pornit un text într-un mod complet aleator.
În mod normal bibliotecarii ne găsesc adormiți pe treptele bibliotecilor, însetați de cunoaștere și dornici să cercetăm mii și mii de cărți din scoarță-n scoarță până la ora închiderii. Glumesc, dar chiar e singurul proiect la care ne-am propus să pornim de nicăieri și să vedem unde ajungem. Am scris primele scene sub forma unor fragmente din viața de zi care începeau realist, dar apoi se amestecau cu vise – pe care le adaptam după visele pe care mi le povesteau prietenii mei.
Era prima oară pentru mine când îmi dădeam mai multă libertate scriind, fără să am un plan bine pus la punct.
IK: Vreau să fac o paranteză, țin minte că atunci am avut parte de unul dintre cele mai darnice casting-uri din viața mea, a fost o decizie extrem de dificilă să aleg actorii pentru că pur și simplu au fost atât de mulți cu care voiam să lucrez, încât până în ziua de azi îmi mai apar pe retină momente sau improvizații făcute de ei la atelierele de casting.
Iar apropo de scenele scrise de tine înainte de repetiții, îmi plăceau enorm, aveau o structură interioară trist-comică și voci foarte distincte. Pe veci țin minte o anumită scenă cu oameni la băi termale care vorbeau despre Duckadam. În orice caz, formatul de spectacole work-in-progress presupune două perioade de lucru a câte zece zile.
Noi, la versiunea 1 din cerul, am împărțit perioada în 5 zile de workshop, în care am făcut aproape exclusiv improvizații și exerciții, și 5 zile repetiții în care am construit spectacolul. Clara Ștefana a semnat scenografia, era o rolă imensă de catifea gri, ne amintea de un cer înnorat sau burta unui pește și era folosită ca suprafață de proiecție.
DV: Putea fi orice – improvizația mea preferată a fost una lungă de vreo de două ore în care pânza a căpătat diverse seminficații, iar la final o actriță și-a conectat pony-tail-ul la bucata de material așezată pe jos în forma unei păsări gigantice și s-a suit pe ea călare.
Am râs cu muci când mi-am dat seama că transformaseră pânza într-una dintre creaturile din Avatar. Apoi ai oprit improvizația, cred că ai simțit că mai departe de atât n-aveam unde merge.
IK: Da, a fost o plăcere să putem improviza atât de liber, au fost sute de rute posibile și cred că am încercat într-un fel să pornim pe toate. Dar am ajuns totuși la o formă curată, Ruxi Bobleagă a făcut mișcarea, era totul foarte sculptural și coregrafic, corpurile parcă pluteau în spațiu. La premiera versiunii inițiale, lucrurile nu se prea legau, era și foarte lung, dar eram extrem de atașată de rezultatul acestei perioade de laborator și foarte mândră câte s-au putut face într-un timp atât de scurt.
DV: A ieșit ceva care și-a păstrat și față de noi o aură de mister. Îmi amintesc că abia după premieră am venit cu o direcție cât de cât coerentă pe care ar putea să o ia spectacolul în eventuala lui formă finală.
IK: Eu sufeream și din dragoste atunci, am băgat referințe ascunse, mesaje în cod Morse… în fine…
DV: Da, și eu. Ziceam că povestea ar fi despre o fată care încearcă să-și imagineze viețile unor străini privind tablourile lui Savu, dar sfârșește fiind incapabilă să proiecteze asupra lor altceva decât propria mare suferință din dragoste. Întrebarea cu care am rămas eu anii ăștia înainte de a doua etapă a fost: cui îi pasă?
IK: Vai, îmi amintesc că începea foarte frumos, cu un spot îngust și prologul scris de tine, în care fata tot schimbă vremea de afară, încadrând o amintire importantă, era un fragment cu culoarea cerului care se tot modifică, descria bine fragilitatea amintirilor noastre.
Însă spectacolul chiar nu prea avea temă, era amuzant și uneori tandru, dar multe întrebări rămâneau fără răspuns. Și, într-o situație tristă, ridicolă și simptomatică pentru cultura din România, teatrul producător nu a mai avut fondurile necesare pentru a continua cu etapa 2, adică următoarele 10 zile de repetiții. Iar când au avut bani, am avut noi alte proiecte.
Apoi iar nu au fost bani. Și așa au trecut 2 ani.
DV: Între timp, pe lângă cele menționate mai sus, noi mai făcuserăm încă două spectacole: Sakura Sandwich și Rătăcirea. Șase în toal. Am muncit aproape într-una între cele două versiuni ale spectacolului, poate nu-i o coincidență că în forma finală, tema spectacolului cerul (hartă către casă) s-a transformat din dragoste în muncă.
IK: Noi am tot vorbit despre muncă în perioada aia, de multe ori despre cât de utilă (sau inutilă) e munca în teatru, despre cum își simte fiecare aportul la proces: e un fel de alchimie în care pui mult, dar ce ai făcut tu cu greu se distinge pentru spectacori de spectacolul complet: decor, costume, actorie, muzică, text, regie – nu le poți dezlipi una de cealaltă.
Iar apoi sentimentul final când stai în sală: de ce am făcut asta? Lumea se prăbușește în jurul nostru și noi ne închidem luni la rând în săli întunecate și imaginăm alte lumi. De ce?
DV: În prima ședință de lucru pentru noua versiune, după ore de aruncat cu idei, ajuns în punctul în care dădeam afară orice gând, ți-am spus, pe jumătate în glumă, că mi-ar plăcea să faci cumva ca personajele din picturi să-i vadă pe actori ca pe niște uriași.
IK: Și eu m-am gândit la fimul lui Wim Wenders, Wings of Desire, și de atunci mi-am imaginat tot ce discutam ca și când pe scenă erau niște îngeri.
DV: Și eu am zis ok, îngeri să fie. Și am schițat un text în care îngerii văd lumea de pe pământ sub forma unor picturi pe care le primesc ca pe niște task-uri.
Ca să vezi cât de diferit e textul final față de punctul din care am pornit, să știi că inițial îngerii aveau scopul de a studia viața de pe pământ prin intermediul acestor tablouri pentru a-i arăta apoi lui Dumnezeu printr-o „scenetă” cum e să fii om cu scopul de a-l convinge că omenirea merită să existe.
O altă variantă conținea o serie de ordonanțe prin care munca îngerilor era întreruptă și ei nu mai știau ce să facă cu „eternitățile” lor. Mă rog. A durat ceva până să ajung la mecanismul prin care îngerii pun stăpânire pe trupurile celor din picturi pentru a-i salva de tristeți mai mici sau mai mari. Mi-am dorit să fie despre felul în care capitalismul ne ghidează viața și despre extenuare, dar și despre munca acestor îngeri, care lucrează și ei neîncetat.
Însă am simțit că am descifrat povestea abia când mi-am dat seama că antagonistul, îngerul care nu mai înțelege scopul muncii sale, acela de a găsi sublimul în banalul vieții pământene, va cădea din ficțiune în realitate, până va deveni actorul care nu mai crede în teatru.
Așa s-a născut și contrapunctul lui, îngerul care își iubește meseria orice ar fi, cel care rămâne în picioare și după finalul spectacolului.
IK: M-a emoționat de la primul draft, e un text care tratează cu delicatețe situațiile a zeci de oameni încercați de tot felul de greutăți – financiare, sociale, sufletești. Îngerii au un task aproape imposibil, de a-i aduce înapoi de pe marginea prăpastiei – dar o fac, și munca lor are un rost.
Doar că la un moment dat, complicatul mecanism din care fac parte începe să nu mai funcționeze. Ca în munca noastră. Pe parcursul acestor ani în care spectacolul a fost în incertitudine, proiectul a pierdut 3 din 4 actori, cărora programul nu le mai permitea să participe la repetiții.
Dar echipa pe care am strâns-o este inegalabilă: Armand Crișan e singurul care a rămas, s-au alăturat Mălina Moraru, Cezara Petredeanu și Adelin Tudorache, toți au avut o contribuție masivă formei pe care o are spectacolul astăzi. E rară o constelație de actori în care toți să propună atât de multe variante, să vină cu atâtea idei și care să nu dezerteze nici măcar o secundă când lucrurile sunt neclare.
De câte ori spuneam – stați, aici nu știu cum să facem, apăreau zeci de idei din partea fiecărui actor, variante, a fost o perioadă atât de frumoasă… sunt nostalgică, mi-e dor de ei.
DORU VATAVULUI: A fost o provocare mare pentru noi toți, în forme diferite. Eu mă temeam că m-am înhămat la ceva prea ambițios, pentru că e ca și când ai scrie 70 de texte mici puse la un loc, prin care trec personaje care sunt și nu sunt aceleași, care trebuie să aibă sens atât în povestea de la suprafață, cât și în alegoria care vorbește despre teatru.
Chiar dacă m-am simțit depășit până în aproape ultimul ceas, a ieșit ceva care reușește să redea un fel de viziune despre lume și artă cu care rezonez mult – și aici mă refer și la spectacol. La premieră am simțit că ceva extrem de intim a ajuns pe scenă, ceva din mine, chiar dacă nu conține amănunte personale per se.
Spectacolul reușește să comprime, cu toate nuanțele și contradicțiile, cum mă simt acum legat de lumea (și de țara) în care trăim și față de munca noastră.
IRISZ KOVACS: Și pentru mine a fost foarte provocator, îmi doream să păstrez cumva relația și cu materialul-sursă, adică albumul lui Șerban Savu, care clar îți oferă soluții de mizanscenă, dar și să inventez un limbaj grafic al mișcării și relației sociale dintre îngeri.
Chiar dacă structura lor îngerească e destul de jucăușă, de tongue-in-cheek, ei sunt îngeri adevărați cu personalități adevărate – îngerul lui Adelin foarte protocolar, al lui Armand caterincos, al Cezarei dominant, al Mălinei sfios și talentat. Astea sunt detalii foarte ofertante, pe care vrei să le explorezi, și timpul era scurt.
Plus că Clara Ștefana (care a rămas și pentru draftul 2), a creat niște aripi spectaculoase, dintr-un fel de folie, iar lucrul cu ele era relativ dificil pentru actori, le venea să tragă de ele și să le smotocească, dar de fapt sunt destul de fragile.
Plus că Miruna Croitoru a venit cu un strat video mult mai complex decât cel din prima variantă, partea asta a spectacolului are o dramaturgie proprie și a devenit un pilon esențial.
Iar echipa tehnică de la Teatrelli este foarte bună, sunt genul de oameni care se dau peste cap pentru a te ajuta să îți realizezi viziunea întocmai, o îmbogățesc, o perfecționează. M-am atașat foarte tare de Andi (regizoarea tehnică), de Andrei (lumină), Raluca (video) și toți ceilalți care fac posibilă magia de pe scenă.
Dar și eu mă simt reprezentată și dezvăluită de spectacol, iar perioada de repetiții iluminează încă relația mea cu meseria de regizoare. Da, are rost ceea ce facem. Cu așa echipă, de o mie de ori da.
A consemnat IOAN BIG
Foto header: Andrei Gîndac | „cerul (hartă către casă)”, Teatrelli
