Pentru cei mai mulți, Crăciunul înseamnă statul la masă cu familia.
Dar la Sibiu s-a conturat recent un obicei nou: cinele comunitare la care locuitorii orașului și nu numai se așază la aceeași masă, pe strada Xenopol, împărtășesc mâncare, gânduri, povești, leagă prietenii și, pentru câteva ore, oameni poate necunoscuți ajung să fie împreună într-un context care îi invită să interacționeze și să socializeze. La aceste cine, sibienii și turiștii nu vin ca spectatori, ci ca participanți, cu disponibilitatea de a sta aproape unii de alții.
Vorbim adesea despre Sibiu în luna decembrie ca despre capitala Crăciunului în România, al doilea sezon turistic al orașului, plin de lumini, târguri și vizitatori. Și da, spiritul acesta festiv este parte din identitatea locului. Dar există și un alt spirit, mai puțin vizibil, dar la fel de important: cel al comunității care încearcă să se redescopere pe sine. Într-o perioadă în care tot mai mulți simțim distanța dintre oameni, în care prezentul ne împinge spre însingurare, o cină în aer liber la o masă lungă devine o formă de rezistență. Un mod de a spune, fără patetism, că nu suntem chiar atât de departe unii de alții.
Cinele comunitare de pe Xenopol funcționează după o regulă simplă: fiecare contribuie cu ceva. Mâncarea e doar pretextul, iar adevărata miză e întâlnirea. Acolo, lângă mesele puse una după alta, într-un spațiu public recuperat de oameni, vezi cum un oraș care altfel pare grăbit și fragmentat își regăsește un ritm comun. Oameni care nu se cunosc schimbă preparate, rețete, zâmbete, idei. Strada, de obicei doar un traseu, devine un loc de stat, nu doar de trecut. Nu este nevoie să idealizăm astfel de momente; nu vindecă de la sine tensiunile și scindările lumii în care trăim.
Dar tocmai aici stă forța lor: în simplitate. În faptul că ne așază la aceeași masă, în sens propriu și figurat, și ne amintesc ceva: „comunitate” nu este doar un cuvânt frumos, ci o practică pe care o menținem participând și fiind împreună. Și poate că, într-o societate în care individualismul pare regula, astfel de întâlniri sunt printre puținele ocazii în care mai exersăm apropierea, empatia și deschiderea.
În decembrie, la Sibiu, nu doar luminițele ne atrag atenția, ci și aceste fire invizibile care îi leagă pe oameni. Iar dacă alegem să ne așezăm la masa aceea lungă de pe Xenopol, s-ar putea să descoperim că există încă loc pentru coeziune, pentru prezență, pentru a fi împreună într-un mod care nu ține de festivism, ci de umanitate.
