CLIN D’OEIL | Actriţa TEODORA DINCĂ: “Teatrul în sine are un caracter de manifest”

Actriţa TEODORA DINCĂ: “Teatrul în sine are un caracter de manifest”

Cu patru premiere în acest an, la tot atâtea teatre – Proorocul Ilie la TNB, Cum vă place la Bulandra, Un tramvai numit dorinţă la Centrul Cultural Lumina şi Comedie pe întuneric la Teatrul Independent Luceafărul -, tânara actriţă TEODORA DINCĂ nu conteneşte să surprindă plăcut publicul prin talent şi versatilitate, cu toate că evoluţia ei cu o dinamică notabilă a fost deja prefigurată după încheierea studiilor în 2022 de roluri precum cele din Punk Rock (Teatrul Excelsior), Exit (şi atunci am plecat), de la Godot, D’ale carnavalului. Un text cu problemă (Centrul Cultural Lumina) sau mai recentele Stela (Teatrul Nottara) şi, mai ales, Părinţi, de la Teatrul Metropolis.

În această toamnă, Teodora a impresionat însă cu-adevărat în rolul Stellei Kowalski din celebra piesă a lui Tennessee Williams, Un tramvai numit dorinţă, pusă în scenă de către Andrei Huţuleac, o producţie Thin Red Line care se bucură de aprecieri entuziaste din partea celor care au asistat la primele reprezentaţii.

De la acest personaj clasic dificil de conturat pentru orice actriţă am plecat în dialog cu Teodora Dincă, pentru a afla cum se raportează la profesie şi la partituri atât de variate ca factură.

Teodora, ai început anul ca sfântă în Proorocul Ilie, apoi te-am văzut jucăuşă în Phebe din Cum vă place, iar acum te-ai urcat cu seriozitate într-un “tramvai numit dorinţă”. Cum ai devenit Stella?

Eu m-am entuziasmat foarte tare încă de când mi-a scris Andrei [Huţuleac] despre proiect, fiindcă, prima oară, am jucat-o pe Stella Kowalski în anul doi de facultate și am adorat-o, însă realitatea e că a fost un rol foarte complicat de făcut, fiind mult diferit de tipologia mea.

Stella este un rol mult mai matur decât tot ce am făcut până acum, eu fiind obișnuită să joc mai degrabă copii sau personaje mai de coloratură, dar, pe de altă parte, eu mă gândesc la fiecare spectacol că trebuie să fac dreptate unui anume tip de psihologie și de femeie pe care nu o cunosc, dar pe care o admir cumva de la distanță.

Revenind la cum s-au întâmplat lucrurile în mod concret, după cum ziceam, Andrei mi-a scris la un moment dat că vrea să faca o lectură cu Un tramvai numit dorință şi mi-a propus să citesc partea Stellei, fără a promite că va face acest proiect, deci mai mult ca să ne distrăm.

Cu alte cuvinte, nimeni dintre noi n-avea vreo speranță că se va materializa acest spectacol, iar el nu credea că o să aibă vreodată bugetul necesar. Ei bine, după acea primă lectură care s-a desfăşurat foarte, foarte frumos, ne-a spus: ‘Propun ca în două săptămâni ne apucăm de repetiții. Nu știu cum o să fie cu banii, nu știu cum o să fie contextul, dar hai, totuşi, să o repetăm…’ și, atunci, toată lumea a zis: ‘Mă bag!’.

Așa a pornit totul. Dincolo de asta, mi-e foarte greu să vorbesc despre procesul care a urmat, pentru că a fost cel mai dificil proiect din viața mea… asta 100%!

Pot să spun doar că abia acum, după ce am jucat câteva spectacole, am început s-o înțeleg într-un fel. Mi-a fost foarte greu să nu fiu conflictuală şi mi-a fost foarte greu să îi accesez maturitatea, pentru că ea, în pofida vârstei, este foarte matură, inclusiv prin faptul că nu urlă la soţul ei Stanley, dar cred că am ajuns să o înțeleg într-o anume măsură.

Schiţează-mi atunci prin cuvinte, din perspectiva ta, un portret al personalității personajului. Cine este Stella lui Teo Dincă?

După cum spuneam, eu văd tipul de detașare emoțională pe care o are Stella Kowalski ca pe o formă de maturitate, dar pe care mi-e greu să o explic, pentru că, din exterior, poate să pară un tip de lașitate sau de slăbiciune din partea ei. Cred însă că ea manifestă un anume instinct matern atât față de Blanche [interpretată de Corina Moise – n.r.], cât și față de Stanley, şi are un tip de calm cu care ține toate lucrurile astea împreună în echilibru.

Este complicat să vorbești despre puterea unei femei care rămâne într-o relație abuzivă și mai ales abuzivă fizic, iar mie, la început, când repetam scenele de bătaie, îmi venea mereu să răspund, să dau și eu în Codrin [Boldea, interpretul lui Stanley Kowalski – n.r.], fiindcă aveam această reacţie de ‘Nu se poate! Ea trebuie să lupte!’, doar că Andrei zicea: ‘Nu, n-ai voie, nu da!’. Cred că, de fapt, ea ajunge să își accepte condiția până la capăt, ceea ce e un lucru foarte complicat de cuprins.

Pe de altă parte, cumva, eu încerc să îi fac dreptate Stellei, dar îi văd și defectele. Mi se pare că este mai mult un tip de “umbră” de om, adică simt realmente că a ajuns să fie un soi de umbră în propria ei viață. Cred că e un om care se împarte constant între toţi ceilalţi, o femeie care nu poate niciodată să fie prezentă, pentru că, odată ce e prezentă și își dă seama de contextele în care se află, alege să fugă în mod constant de ceea ce trăiește şi simte… cred că singurele sentimente pe care le trăieşte plenar vin doar din dragostea ei față de Stanley și relația cu acesta.

Părerea mea este că Stella e un om care a vrut să fugă din contextul în care a crescut cu sora ei, încercând să își depășească condiția printr-un anume tip de simplitate. Noi am încercat cumva să schimbăm temporal acțiunea culturală, dar, totuși, ele sunt două fete care și-au pierdut ambii părinți, crescute pe o moșie, cu servitori, printre oameni de moravuri îndoielnice, și cred că ea a vrut să lase atunci totul în urmă și a căutat o viață mai simplă, în care să poată să iubească, să se distreze, să se simtă bine.

Fiind surori, Stella se apropie însă uneori, ca personalitate, de Blanche, fiindcă se dovedeşte capabilă, în unele situaţii, inclusiv de manipulare…

Da, într-adevăr, pentru că vin amândouă dintr-un mediu al aparențelor și cred că din acest motiv ține şi în continuare atât de mult la ele, având o politețe un pic falsă şi tendința de a păstra relațiile foarte “curate”. Cumva, prin asta cred că se apropie de Blanche, iar odată ce sora ei îşi face apariţia, se strică relația Stellei cu Stanley. De exemplu, sunt foarte bune momentele la masă, atunci când, brusc, nerespectarea etichetei devine mai deranjantă decât tot ce mai făcuse el înainte, adică o împinge chiar să nu-l mai accepte pe acesta ca persoană.

În același timp, cred că Stella, odată plecată de pe moşie, a lăsat totul în urmă, iar lupta asta cu eticheta, probabil, este o reminiscenţă din viaţa anterioară, de când era mică, și de aceea eu mi-am dorit cumva s-o fac mai apropiată de Stanley… am vrut s-o fac mai “bagaboantă”, adică să înțelegi de ce unei femei care a părăsit un astfel de mediu artistocratic au ajuns să-i placă serile de poker sau să asiste la cum joacă popice bărbatul ei. De fapt, în asta constă acum viața ei, să se uite la Stanley când face toate lucrurile astea şi să îl admire de la distanță… a devenit un fel de spectator în viața ei.

Problema pe care o are Stella, de fapt, este aceea că ea ar vrea să creadă că Blanche reprezintă trecutul, doar că aceasta îi redefineşte constant prezentul. Mi se pare că e foarte greu, poate chiar imposibil, să lași tot trecutul în urmă, mai ales când e vorba de o relație de sânge… oricât de mult ai încerca, oricât de mult l-ai evita, tot te lovește.

Să privim un pic la ce se întâmplă în jurul Stellei. Piesa a fost scrisă în 1947, Andrei o pune în scenă într-un ambient optzecist, iar noi, ca spectatori, trăim în secolul XXI. Prin ce anume crezi că povestea continuă să fie relevantă pentru public?

În primul rând, mie mi se pare că, referitor la piesa asta, faptul că se mută anii în care este situată şi că se modifică contextul politic sau economic în fundal, este complet irelevant, fiindcă acest tip de relații a existat dintotdeauna şi continuă să existe și în prezent, chiar dacă, să zicem, femeia are un alt rol în societate sau vedem cum s-a schimbat condiția imigrantului.

De exemplu, pentru personajul lui Codrin, cred că și acum este exact la fel de puternică frustrarea şi durerea născute din incapacitatea de a se integra sau de a fi acceptat, aşa cum la fel de actuale mi se par relațiile sau modul în care este tratată linia asta fină a sănătății mentale.

Apropo de ce pățește Blanche, chiar sunt din ce în ce mai întâlnite cazurile astea de fragilitate emoțională care e exploatată de lumea din jur, nu primește niciun pic de iertare și este tot mai mult adâncită în mizerie. Caracterele astea mi se par evergreen şi cumva o să existe întotdeauna, la fel cum o să existe și iubirea sau relațiile de familie, teme care mi se par toate foarte importante.

Spuneai că ai jucat-o prima oară pe Stella în studenţie. Care au fost experiențele formative de la UNATC pe care le consideri importante?

Pe Stella am jucat-o în facultate pentru un examen de regie, pe când domnul [Victor Ioan] Frunză era profesorul nostru, şi atunci, împreună cu o colegă de la Regie, cu care am mai lucrat ulterior, am făcut un singur act, parcă al III-lea, din Un tramvai numit dorinţă. N-a fost cu public, fiind doar un examen, dar acela a fost primul meu rol matur şi pot spune că am învățat foarte multe în cadrul procesului de a-l pregăti.

Altfel, cred că definitorii pentru mine în facultate au fost spectacolele de licență, și anume Fluturii sunt liberi și Jocuri în curtea din spate, dar, cumva, ambele au fost mai comode pentru mine, pentru că, acolo, eu mi-am exploatat tipologia de fetiță pierdută, naivă, peste care dă viața… de care mă bucur acum că scap. Chiar dacă este mult mai dificil, mă bucur nespus că reușesc să accesez și tipul ăsta de femei care sunt responsabile de viețile lor.

În afară de Stella, care e o viitoare mamă, ai jucat în timpul studiilor şi în colajul documentar despre mame adolescente, Foreplay, spectacol ce pare a ocupa în biografia ta un loc aparte. Cât de mult a reprezentat acea experiență o provocare emoțională?

Într-adevăr, Foreplay rămâne un proiect foarte special pentru mine, pentru că atunci mi s-a creat un fel de declic, mai ales că eram încă studentă şi parcă eram căzută din plop atunci când mi s-a propus să o înlocuiesc pe Ioana Anastasia Anton, care era însărcinată. 

Prin urmare, n-am prins procesul chiar de la început, dar Ozana [regizoarea Ozana Nicolau – n.r.], odată cu textul, mi-a trimis separat și toate interviurile luate cu fetele respective. La vremea aia, eu nici nu știam încă să lucrez bine un monolog, dar m-a emoționat foarte tare faptul că acele puștoaice chiar au trăit lucrurile astea și, auzindu-le vocile, mi-am dat seama că eu, de fapt, nu interpretez un rol și chiar există o persoană de care sunt profund responsabilă să-i duc povestea mai departe.

Mai târziu, la un moment dat, când am ajuns să jucăm Foreplay la Iași, chiar am cunoscut-o pe fata pe care o interpretam, o fată venită dintr-un mediu rural care a rămas gravidă şi nu avea confort financiar, pentru că fusese părăsită de bărbatul cu care a făcut acel copil. Pentru mine, a fost un proiect foarte emoționant și cred că atunci am învățat responsabilitatea pe care o am interpretând un rol, adică să nu mă gândesc că este ceva pe hârtie sau că ar fi despre mine şi despre parcursul meu actoricesc, ci despre acești oameni cărora trebuie să le fie făcută dreptate.

Din păcate, eu nu sunt omul care crede că teatrul poate să schimbe lumea sau să rezolve probleme de felul celor reflectate în Foreplay, care se baza pe educația sexuală, dar, în același timp, am văzut efectul pe care îl au aceste spectacole asupra anumitor comunități.

Ce făcea Replika foarte frumos era să mergem cu ele în anumite sate sau orașe care nu prea aveau acces la cultură şi țin minte o întâlnire de la Telciu care m-a marcat puternic. Erau acolo mai mulți copii orfani şi la discuţiile cu publicul de după spectacol un băiețel mic ne-a întrebat, foarte curios, ce am fi făcut noi, actrițele, dacă ni s-ar fi întâmplat asta… am fi păstrat copilul sau nu l-am fi păstrat?

Avea lacrimi în ochi când ne-a întrebat, iar noi n-am înțeles până la capăt ce vroia să afle el de fapt, aşa ca am simțit pe moment o presiune foarte mare ca să-i răspundem corect… după aceea, ne-a explicat Radu Apostol [regizor, cadru didactic la UNATC şi fondator al Centrului de Teatru Educaţional Replika – n.r.] că era un copil fără părinți și, cumva, ar fi vrut să știe ce am fi făcut noi în realitate dacă l-am fi avut pe el. E foarte ciudat să explic, dar am simțit responsabilitatea acelui copil care își pusese toată încrederea și speranța în două fetițe care interpretau un rol undeva, într-o casă de cultură, la Telciu, în judeţul Bistriţa… atunci am realizat ce sau cât a însemnat acel spectacol pentru el. De obicei, pentru copii sau chiar adolescenți, este foarte viu ce se întâmplă pe scenă, adică nu prea fac diferența între realitate și poveste.

Cu toate că se vedea de la o poștă că aveam niște burți false, la finalul spectcolului, dacă la ieşire ne vedeau cumva fumând, ne certau că de ce facem asta, noi fiind “gravide”, deci nu conștientizau că ceea ce văzuseră era teatru. Cred că, într-un fel, așa poate să schimbe teatrul ceva în oameni, doar că, pentru mine, asta e o vulnerabilitate şi încă una enormă! Eu nu suport nici măcar să merg să asist la spectacole care sunt interactive, unde, cumva, nu mai sunt spectator și lumea intră în spațiul privat, dar îmi dau seama că aici se creează declicurile pentru unii oameni, care au nevoie de acest dialog foarte direct.

Oarecum educativ, deşi nu are vreo parte interactivă, este şi Părinți de la Teatrul Metropolis. Cu ce vine teatrul peste formele de expresie de tip documentar? Până la urmă, de ce s-ar duce cineva la teatru pentru povestea unei fetițe din Slatina?

Pentru că, în primul și în primul rând, cred că nu e doar povestea unei fetițe de la Slatina, ci și a părinților de la Slatina [interpretaţi în spectacolul regizat de Cristian Ban de către Silvana Negruţiu şi Marius Florea Vizante – n.r.]. De fapt, mie în continuare mi se pare că e mai mult despre părinți decât despre fetiță şi că povestea este valabilă, într-un fel sau altul, fie că e din Slatina, din București sau din orice oraș de provincie.

Și mai cred că este important din perspectiva unei probleme pe care generația mea sau, probabil, generațiile mai tinere, în general, o au, pentru că este acest nou trend de a da vina pe părinți și de a ne crea aceste traume în care noi trebuie să ne detașăm de părinți și de tot ce s-a întâmplat, deci de a ne victimiza continuu.

Ei bine, eu cred că acest e un spectacol în care înțelegi pentru prima oară acest proces, cum nimeni nu-i perfect și cât de greu sau de ușor e să greșești ca părinte.

Părerea mea este că reuşeşte să dea un tip de înțelegere față de părinții noștri, față de lumea din jur şi, astfel, te scoate din poziția de victimă… sau poți să-ți înțelegi părinții, să-i accepți și să-i iubești într-un alt mod.

Cel puțin eu asta simt față de Părinți, care m-a schimbat cumva şi pe mine, adică mi-a dat un anume tip de înțelegere față de ai mei, căci nimeni nu e pus învățat pe pământul ăsta şi nu știi să reacționezi în toate contexte ce pot apare. Pentru că o joc pe Ioana, care e un copil aproape invizibil [fata din piesă, Ioana Negrilă, este total ignorată de către părinţii ei – n.r.], parcursul, de fapt întregul proces, este foarte dureros, dar, cu toate astea, eu cred că drama adevărată este la părinți și, cumva, cu ei nu ține nimeni.

Este foarte ușor să ții cu o fetiță care suferă şi plânge, dar atunci devine cu atât mai greu să înțelegi durerea părinților și incapacitatea lor de a putea să rezolve problemele corect.

Interesant e că ai jucat cu regularitate în piese-manifest, pentru că, în afară de Foreplay și Părinți, au mai fost (Exit) Şi atunci am plecat, despre violenţa domestică şi ecologie, apoi Punk Rock şi Stela, ce trimit la libertatea tinerilor de a alege, plus Proorocul Ilie, un atac la adresa bigotismului şi a prostiei umane. Eşti atrasă natural de poziţionări cu caracter militant?

Culmea… absolut deloc! Eu sunt un om foarte moderat și chiar mi-e frică de demersuri puternice sau de un tip de manifest prea radical, adică mi se pare o zonă foarte periculoasă acolo, în care nici nu mă gândesc să intru, ba chiar mi-e frică să-mi dau şi cu părerea.

Referitor la spectacolele în care am jucat, cred că într-o anume măsură proiectele astea m-au găsit ele pe mine cumva, dar, pe de altă parte, sunt de părere că teatrul are în sine un caracter de manifest, indiferent că e Foreplay, un teatru social, pur realist, sau Un tramvai numit dorinţă, care este o poveste creată. Ăsta e teatrul, are un caracter de manifest, indiferent de probleme.

Revenind la întrebarea ta, eu cred foarte mult în moderaţie, ba chiar cred în răspunsuri sau întrebări voalate și ascunse, dar asta nu înseamnă ca nu mă bucur că am făcut parte din fiecare dintre aceste proiecte, pentru că am văzut ce pot naște în oameni… și în partea pozitivă și în cea negativă. Fiindcă, într-adevăr, sunt spectacole puternice, care, uneori, se dovedesc a fi prea mult pentru unii, dar e mai bine așa decât să fie doar “călduțe” şi să lase publicul indiferent.

Ce așteptări ai, în general, de la public? Pentru că, de exemplu, Proorocul Ilie de la TNB, prima premieră în care ai jucat anul ăsta, a devenit un spectacol controversat în spațiul online…

O să răspund clasic. În primul și în primul rând, să fie civilizat într-o sală de spectacol. Cumva, ăsta e primul pas, dar mie mi se pare că e cu adevărat frumos atunci când publicul nu este numai civilizat, dar şi deschis la ceea ce se întâmplă pe scenă. Nu le cer nici să le placă, nici să le displacă, dar am așteptarea ca spectatorii să fie deschiși și să treacă prin filtrul lor real tot ce văd, să își pună întrebările respective, să nu judece din start şi să-și permită astfel formarea de opinii personale. Nu trebuie să le placă tot, nu trebuie să le displacă tot, dar să fie acolo, să fie realmente prezenți în sală și să urmărească ce li se prezintă, adică să nu se bazeze doar pe nişte postări pe Facebook, să zicem, pentru a evalua calitatea unui spectacol.

Revenind la roluri, de care te-ai simţit structural mai aproape, de personajul din Stela sau din Punk Rock?

În Punk Rock mi-a fost mult mai uşor, adică rolul de acolo e mai apropiat de ce-mi este mie mai ușor să fac, de zona asta de fetiță, care este o mască a mea pe care o pot scoate oricând, fiindcă o folosesc de când sunt mică. ‘Ești micuță, ești drăguță, o să prinzi’… e un clișeu superficial pe care îl cunosc foarte bine, din păcate, cu toate că nu mi-am dorit vreodată să joc fetițe întreaga mea viață.

De la bun început, pe mine m-au interesat mai mult rolurile “colorate”, pentru că în Brainstorming, trupa din liceu, am jucat mulți băieți și îmi plăcea să interpretez felul ăsta de personaje, adică băieței, moși, animale, în fine, tipul de provocări prin care fugeam cât mai mult de mine şi de tipologia “clasică”.

După aceea, când am dat admitere la master, mi-am ales monologul Medeei. Mi-am zis atunci că nimeni nu o să îmi dea niciodată să joc Medeea, aşa că asta e ultima mea șansă să o fac. Am făcut-o prost… dar a fost un exercițiu. Eu am încercat mereu să lucrez cu mine însămi la ceea ce mi se pare că este o problemă a multor actori, faptul că vrei să fii plăcut de către public, dar, pe de altă parte, îți este incomod să depășești anumite praguri sau tipologii.

Personajul Ana din Stela, de exemplu, m-a solicitat foarte serios tocmai pentru că era mult mai apropiată de mine, personal, şi de aceea mi-a fost atât de greu să o fac… pentru că n-am putut să accept părțile astea în care poate semănam cu Ana sau pe care le vedeam din ea în mine însămi. A fost o chestie foarte bizară acolo, pentru că nu vrei să accepți că poți fi așa sau, mai exact, nu vrei să accepți că poți accepta tu, la rândul tău, lucrurile astea… nu vrei să accepți că poți reacționa astfel în relații amoroase sau de familie şi de asta, cumva, cred că am avut o luptă grea cu acest personaj.

Fiindcă ai amintit de master, pregătirea acestuia te-a prins exact în anii pandemiei. Ţi-a nuanțat această criză în vreun fel raportul tău cu profesia?

Nu neapărat, pentru că eu am avut şansa să pot să lucrez și în timpul pandemiei. Cumva, mie mi-au venit proiecte imediat după ce am absolvit și am început Libretto Impostura chiar în acea situaţie de criză, aşa că lucrurile s-au legat în cazul meu astfel încât să nu existe o pauză per se.

Prin urmare, nu pot spune că pandemia m-a afectat atât de mult profesional [în afară de Libretto Impostura şi Foreplay, în anii 2021/22, Teodora Dincă a mai jucat în producţii precum Funia, de la Teatrul Infinit, sau Bad Lovers, de la Teatrul Improbabil – n.r.], dar cred că, în plan emoțional, a creat o panică în generația noastră, fiindcă a venit brusc într-un moment în care nimeni dintre noi nu prea știa ce va face în continuare… adică oricum e dificil atunci când termini facultatea, pentru că nu știi încotro s-o apuci sau dacă vor exista oportunităţi să lucrezi.

Pe mine, cel puțin, asta m-a făcut să lupt și mai tare, fiindcă mi-am dat seama că, în ciuda situaţiei pandemice, când actoria părea cea mai inutilă meserie din lume… eu continuam să îmi doresc să fac actorie. Mă tot ardea asta și tot voiam să creez și să repet și să fac, deci pot zice că pandemia mi-a dat mai multă benzină pentru viitor şi mi-a permis să aloc timp inclusiv pentru a mă creşte pe mine personal.

Te atrag mai mult proiectele în care joci multiple personaje, de tipul Libretto Impostura, sau propunerile de roluri de compoziţie, precum recentul Un tramvai numit dorinţă?

Ambele, fiindcă reprezintă provocări diferite. Cumva, mi se pare că la spectacole precum Libretto Impostura sau D’ale carnavalului. Un text cu problemă [Centrul Cultural Lumina, 2023, regia: Matei Lucaci-Grünberg – n.r.] este foarte greu să sintetizezi un tip de caracter sau de personaj într-o scenă scurtă, adică acolo e un challenge actoricesc în care trebuie foarte rapid să găsești succint niște însușiri de bază care să descrie o persoană.

În schimb, acolo unde caracterul este “pe lung”, dificultatea vine din faptul că îți trebuie un anume tip de prezență şi, pentru asta, e necesar să ai coerență, fiindcă se impune ca orice mișcare sau gând al tău să fie legat neapărat de următorul… ești ca într-o barcă, trebuie să poți naviga pe canal până la capăt.

Prin urmare, n-aș putea să aleg una sau alta, pentru că îmi plac ambele și sunt la fel de distractive… aşa cum n-aş putea să aleg nici între comedie sau dramă, întrucât eu îmi doresc să fac din toate, inclusiv o “bulevardieră”, fiindcă sunt o fire curioasă și mi se pare un lucru foarte dificil să faci o comedie bună, curată până la capăt și cu credință, poate chiar mai dificil decât să joci dramă.

Poate că asta explica şi faptul că, după terminarea studiilor, ai devenit “nomadă” în spaţiul teatral, indiferent că e cel independent sau de stat. Nu tânjești însă după stabilitate, după un “acoperiş” profesional?

De fapt, chiar tânjeam la asta, doar că, în ultimele luni, s-a mai schimbat un pic perspectiva mea. În primul rând, nu a reprezentat o alegere voită, pentru că, în ceea ce priveşte angajarea într-un teatru, de când am terminat facultatea, nu prea s-au făcut concursuri decât în provincie. În București n-am prins niciunul, deci n-a fost alegerea mea să nu mă angajez, aşa că, dacă va apare vreodată o oportunitate, pentru mine ar fi o plăcere, fiindcă îmi place realmente foarte mult ideea de trupă de care tu, ca actor, să te simţi legat.

Pe de altă parte, ceea ce mi-a oferit până acum acest statut de “nomad” este faptul că am reușit să lucrez cu trupe foarte diferite, în contexte diferite, adică pot spune că inclusiv faptul că am cunoscut regizorii tehnici din toate teatrele m-au învățat câte ceva folositor, plus că am simțit energia fiecărui spațiu.

Cu alte cuvinte, mi se pare că am beneficiat de un proces de învățare accelerat prin faptul că am avut parte de niște contexte atât de diverse. Un asemenea drum e însă mult mai greu și mai complicat, cel puţin la început, pentru că procesul de actorie este unul destul de intim, iar ca “nomad” te vezi de fiecare dată în situaţia de a cunoaște oameni noi şi a te obișnui să comunici cu ei, ceea ce necesită mult timp… dar eu simt cu-adevărat că am fost până acum foarte privilegiată să pot gusta un pic din aproape toate.

Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL

Foto header: Andrada Pavel