Privind la evenimentele din jurul nostru în ultimii ani, s-au forțat adesea comparații cu perioada interbelică, comparații de care m-am ferit în general deoarece tind să cred că analogiile ne fură de multe ori.
Ne fac să fim atenți la lucrurile greșite, dovadă că marotele marilor ideologii ale secolului XX au fost aruncate în discuție cu așa multă iresponsabilitate încât cuvintele și-au pierdut orice însemnătate. Toată lumea e f sau c, deodată sau pe rând. Și când e toată lumea, nu mai e nimeni, deci probabil avem nevoie de noi definiții care să descrie mai bine delirul al cărui martori suntem.
Dacă ar fi totuși să găsesc o analogie cu lumea pe care o simțeam printre paginile jurnalului lui Mihial Sebastian, atunci e acestă viteză cu care se depășesc în fiecare zi linii roșii pe care generații întregi s-au străduit să le definească prin sisteme, legislație sau cultură și apoi să le propovăduiască prin educație.
Puterea politică, aleasă de multe ori în mod democratic, a ajuns să pontifice împotriva știiinței în felul în care poate doar biserica evului mediu mai reușea să facă. Studiile sunt înlocuite cu opinii puternice ale celor care câștigă. Președintele celei mai puternice economii ale planetei, alte dăți avocatul unei economii de piață din cele mai libere, negoiciază în mod deschis naționalizări ale profitului celei mai mari companii din lume sau vânzarea unui gigant social media către apropiați. Apoi, sigur, drone ale vecinului nostru de la răsărit survolează tot mai des și cu consecințe minime, teritorii ale celei mai mari alianțe militare ale planetei, parcă într-un joc de grafitti pe peretele unei ordini ce părea să ne protejeze pentru restul vieții. De la tribuna ONU, se autopropune premiul Nobel pentru pace în timp ce Europa simte iar fiorii conflictului armat.
Am suprauzat și metafora broaștei care arde la foc mocnit, dar zău, oare când e momentul când e puțin prea călduț? This is fine.
