Oac, oac, diri-diri-da
Nu mai am treabă cu cofetăriile de peste cinci ani; am închis micul Biscuit fără regrete, ba cu împlinirea pe care ți-o dă conștiința faptului că ai avut curaj să accepți o provocare, dar și să știi când să spui stop atunci când nu te-ai mai regăsit în ce ai construit.
Cariera mea de producător/comerciant de prăjituri a durat cam 10 ani și îmi folosește acum ca bază practică pentru teoretizările noii cariere în educație. Nu mai am treabă, deci, cu cofetăriile ca emulație/termen de comparație, dar le frecventez asiduu în continuare, mai degrabă din simț al datoriei, decât de poftă (pare greu de crezut, știu).
Așa se face că, recent, am bătut cofetăriile în vogă în Cluj, unde am participat la conferința Society for Romanian Studies cu un studiu de caz pe festivalul Taste of Transylvania ca loc de performare culturală, construcție identitară și încă câteva concepte faine de sociologie.
La Iris Delice am luat un danish sărat, un kouign amann și pain au chocolat, că era dimineață și nu mergea ceva (mai) dulce pe stomacul gol; de la Nadinier un Doboș [(mult) prea] dulce, dar cu foi de blat atât de fine, că am renunțat să le mai număr. La Acadeea am luat un Fraisier care, deși nu era desertul franțuzesc clasic gândit de Escoffier sau Lenotre, a fost cu căpșune, fin și bun. La Redhey am fost dimineața pentru vargabeles (budincă de tăieței cu brânză dulce și stafide, învelită în foaie de plăcintă) și după-amiaza pentru Mákos guba (budincă de tăieței cu mac).
Înainte de plecare am trecut pe la cofetăria Carpați, unde am regăsit Doboș, dar și o surpriză – prăjitura Broscuța, cunoscută mie doar din auzite, populară însă printre multe generații de ardeleni.
Le-am luat pe amândouă și aceeași combinație am luat și de la Lemnul Verde, cofetărie aproape perete-n perete cu Carpați. Dintre două Doboș, unul arăta a Doboș, niciunul nu prea avea gust de Doboș. Looks like a duck, walks like a duck, ele au fost bune ca prăjituri cu ciocolată, dar cumva au ratat esența, ceea ce e cam trist, dat fiind că în Transilvania, tortul acesta îi vechi, familiar, identitar.
Broscuța s-a dovedit a fi o prăjitură cartof fără rom deghizată în batracian cu ochi de frișcă. Am descoperit acest lucru acasă, căci, da, punga imensă plină de cutii cu prăjituri de pe cursa Tarom Cluj-București dintr-o anume zi de sâmbătă era a mea. Nu-i vorbă, nici în București nu găsesc un Doboș bun, dar când vreau Carpați merg la Zelateria și mă răsfăț.
Nu povestesc despre prăjituri fără motiv – zilele acestea derulez o colectare de date despre deserturile copilăriei; vreau să conturez un peisaj gastro-cultural dulce al ultimelor 7–8 decenii.
Puteți contribui și voi completând un chestionar anonim, scurt și simpatic, pe care îl găsiți scanând codul QR. Mulțumesc, promit să fac publice rezultatele!
Text ce ADRIANA SOHODOLEANU | BISCUIT.RO
