DANA MARINECI: “Îmi iau rădăcinile din trecut și încerc să le duc în viitor”
Din trecutul lui Jane Austen, în care ne-a transportat la început de stagiune ca parte a distribuţiei spectacolului Mândrie și prejudecată (un fel de), Dana Marineci ne-a invitat în finalul acestui sezon teatral să explorăm viitorul, unul foarte sumbru, pentru că Tomcat, cea mai recentă premieră de la Teatrul Excelsior, din a cărei echipă face parte valoroasa actriţă, este o poveste distopică despre o societate în care bolile genetice sunt sau s-ar vrea eradicate prin screening-uri prenatale.
Călătoriile în timp prin intermediul personajelor, de la Londra secolului XIX în Knockout. Dulcea ştiinţă de a face vânătăi la România anilor 2000 în Adrenalină, sunt însă ceva obişnuit pentru Dana Marineci, a cărei versatilitate remarcabilă o face să fie prezentă în nu mai puţin de opt spectacole din repertoriul curent al Teatrului Excelsior din Bucureşti şi, prin urmare, este un soi de enigmă faptul că îşi mai găseşte timp şi pentru cinema, ţinând cont că, în această primăvară, a avut premiera online lungmetrajul Clasat şi tocmai a încheiat filmările la un nou scurtmetraj.
Drept urmare, am încercat să desluşim modul în care DANA MARINECI, prezentă zilele acestea în festivalurile Aperta de la Cluj şi Săptămâna Comediei de la Braşov ca parte a distribuţiei din spectacolul lui Răzvan Mazilu, Opera de trei parale, se raportează la propriul timp şi profesie, mai ales că anul acesta se împlinesc 10 ani de când talentata actriţă câştiga Marele Premiu la HOP – Gala Tânărului Actor şi intra în atenţia publicului larg prin rolurile din televiziune şi cinema.
Dana, pe scurt, cum a fost pentru tine stagiunea ce tocmai s-a încheiat?
Am început-o în toamnă cu premiera la Mândrie și prejudecată, iar după aceea, din septembrie până în martie, am jucat doar în spectacolele pe care deja le aveam în repertoriu, fapt care mi-a creat un soi de anxietate, fiindcă m-am gândit că nu o să mai lucrez nimic nou până la sfârșitul stagiunii.
Ni se prezentaseră atunci cam ce producții s-ar putea întâmpla la noi în teatru şi, cumva, părea că nu o să intru în niciuna dintre ele, ceea ce, dintr-un punct de vedere, era foarte bine, pentru că venisem după un an extrem de aglomerat în care n-am avut timp să stau foarte mult cu copilul meu… doar că, în ciuda acestui fapt, eu îmi doream în sinea mea foarte tare să lucrez ceva nou, așa că m-am bucurat atunci când am aflat că intru în proiectul lui Vlad Bălan, în Tomcat.
Odată cu acesta, a venit și premiera filmului Clasat în online, plus că am mai realizat un scurtmetraj realizat tot de unul dintre băieții de la mc² film [compania de producție a lungmetrajului Clasat – n.r.], o poveste foarte frumoasă de Crăciun, care se petrece undeva la începutul anilor ‘90, cu Ana Ciontea, Alin Roșu, Gabriel Spahiu, Nelu Serghei şi Greta Rădulescu, una dintre fetițele care joacă și în Solaris [spectacolul după romanul lui Stanisław Lem de la Teatrul Excelsior – n.r.], şi am început să repet în paralel şi la un alt spectacol, așa că lucrurile au căpătat, dintr-o dată, o cu totul și cu totul altă ritmicitate.
O perioadă despre care eu credeam că va fi calmă și liniștită, în care pot avea în fiecare zi timpul meu cu familia şi cu lucrurile pe care le am de făcut, s-a dovedit până la urmă foarte prolifică, poate una dintre cele mai bune perioade pe care le-am avut în ultimii ani.
Despre Tomcat, noul spectacol de la Excelsior, ştim doar că este o dramă SF care ne vorbește despre o formă de totalitarism medical. Poate fi relevant pentru publicul larg un asemenea subiect?
Cred că piesa este extrem de relevantă, mai ales având în vedere prin ce am trecut în ultimele luni, când s-a putut observa tendința unei părţi a societății de a se duce către partea asta totalitară, crezând că ar putea aduce stabilitate economică, dar fără să-şi dea seama foarte bine de costurile pe care le poate avea.
Practic, spectacolul nostru despre asta vorbește, adică pune în perspectivă progresul științific în raport cu costurile umane care ar surveni acestuia şi astfel se face o paralelă destul de bună între ceea ce s-a întâmplat în ultimul timp la noi în societate și ceea ce se petrece în textul pe care-l jucăm.
Dincolo de acest aspect, în Tomcat este vorba şi despre unde se trage linia în controlul social astfel încât acesta să nu anihileze creativitatea unui om, pentru că, de fapt, nu se știe dacă personajul principal, Jess, suferă într-adevăr de psihoză şi atunci se pune problema dacă manifestările anormale ale fetei se datorează faptului că a fost ținută închisă de către sistem timp de atâţia ani, încă din copilărie, sau dacă au venit pe fond genetic.
Jess comunică cu cei din jur într-un mod creativ, dar se spune că ea moștenește creativitatea mamei sale, iar întrebarea pe care se construieşte spectacolul lui Vlad [Bălan, regizorul Tomcat – n.r.] este dacă această trăsătură vine la pachet, tot genetic, și cu problemele psihice ale mamei ei.
Personal, unde crezi că ar trebui să se tragă linia între controlul exercitat de societate şi libertatea de a te exprima creativ?
În măsura în care acea persoană nu își face rău sie însăși sau oamenilor din jur, cred că, în momentul în care ea se află în afara oricărui pericol, trebuie lăsată liberă să își manifeste creativitatea, dar, bineînțeles, aici totul este foarte nuanțat.
Cât de periculoasă este pentru societate acea persoană? Ce limite putem pune astfel încât să îi menținem creativitatea, dar, în același timp, să nu reprezinte o ameninţare pentru ceilalți?
Sunt întrebări cu care vă întâlniţi şi în Tomcat, doar că răspunsurile va trebui să şi le caute fiecare spectator, pentru ca distopii de acest fel răspund, de fapt, anxietăților noastre referitoare la tot ceea ce se întâmplă în jur, iar consecințele pot deveni periculoase.
Să luăm profesia ta, de exemplu… între cele două extreme – regizorul control freak şi cel care îți lasă deplina libertate de construcţie a rolului -, cum defineşti portretul regizorului ideal?
Cred că este nevoie de un anume echilibru. De multe ori, simt nevoia să mi se dea niște jaloane pe care trebuie să le ating, dar, în același timp, am nevoie ca în interiorul acelor jaloane să-mi pot manifesta creativitatea.
În mare parte, eu îmi fac rolurile instinctiv, adică, la prima lectură, în mintea mea se dezvoltă un fel de imagine a personajului și, de obicei, acel instinct iniţial se dovedeşte a fi corect, dar modul în care îl construiesc după aceea la repetiții, odată ce înțeleg foarte bine situația, depinde de regizor și, bineînţeles, de text.
În sensul în care unele te lasă explorezi mult mai mult, cum ar fi, de exemplu, Mândrie și prejudecată, unde am avut o libertate foarte mare, iar altele, precum Tomcat, unde jocul este aproape filmic şi replicile foarte scurte și, prin urmare, nu am cum să brodez foarte mult în jurul lor, adică am situația și mă bazez pe ea.
Cu alte cuvinte, simt nevoia de niște jaloane în așa fel încât să văd care este cheia de joc pe care regizorul și-o dorește, în funcţie de cum vede el spectacolul în ansamblu, dar, de asemenea, îmi trebuie spațiu și timp pentru a exersa variantele care îmi vin în minte pentru rol plecând de la acea primă imagine pe care mi-am făcut-o despre personaj, iar pentru asta am nevoie de o privire echilibrată din afară care să îmi spună dacă ceea ce fac eu este în acord cu viziunea regizorală asupra spectacolului.
În Tomcat joci rolul soției medicului ce o investighează pe Jess, care, gravidă fiind, trăiește o mare dramă. Te-ai bazat pe situaţie, dar, totuşi, cât de greu a fost să te apropii structural de personaj?
În primul rând a venit componenta emoțională. Datorită faptului că și eu, la rândul meu, sunt mamă, ştiu exact toate temerile pe care le simte o femeie la începutul sarcinii.
Peste tot în lume, femeile trec în clipa de față prin foarte multe screening-uri pentru a vedea dacă copilul încă nenăscut are eventuale malformații sau deficiențe şi mi-am adus aminte de toate fricile și bătăile de inimă pe care le-am avut înainte de deschiderea fiecărui rezultat atunci când eram însărcinată.
Știu ce înseamnă să îți dorești un copil și știu ce înseamnă bucuria de a avea un copil, deci nu a fost chiar atât de dificil să pot lua toate emoțiile care îmi erau deja familiare și să le aduc în spectacol. Nu am trăit acea dramă prin care trece personajul – mulțumesc lui Dumnezeu! -, dar am putut să rezonez cu trăirile lui Rachel și să o înțeleg.
Din această perspectivă, care rol a fost mai solicitant, Rachel din Tomcat sau Judith din Foxfinder, cealaltă distopie în care joci la Teatrul Excelsior?
În Tomcat nu m-am asociat atât de mult cu acea traumă, pentru că eu, Dana, dusesem o sarcină până la capăt și în mintea mea era în permanență gândul că, totuși, e doar un personaj. Am putut să mă detașez astfel mult mai bine decât am făcut-o în partea cealaltă, în Foxfinder, unde mi-era foarte greu să spun ‘Recunosc, copilul meu a murit.’, pentru că, acolo, personajul meu îşi pierde copilul la patru ani şi, la momentul realizării acelui spectacol, al meu avea aceeaşi vârstă, deci am putut face o analogie destul de crudă pentru mine atunci.
Dincolo de asta, mi-a fost mai greu cu Judith, pentru că mie, ca actriță, îmi plac foarte mult compozițiile, îmi place să am libertate pe scenă, îmi place să mă joc, îmi place foarte mult expresia teatrală, iar în Foxfinder trebuia, pur și simplu, să mă racordez la situație și să duc realist povestea mai departe.
Uitându-mă la Oana, care a făcut un delir de personaj [actriţa Oana Predescu este interpreta celuilalt rol feminin principal în montarea lui Cristi Juncu – n.r.], îmi doream și eu, cumva, să am acel tip de personaj-șampanie şi cred că din cauza asta am avut iniţial un fel de blocaj, dar acum, după câteva reprezentații, am început să mă bucur de el.
De asta spun că acest rol a fost mai solicitant, dar în general, după fiecare spectacol, eu încerc foarte tare să fac un pas în spate și să mă detașez de ceea ce am jucat și să nu mă confund niciodată cu personajul, indiferent care ar fi acela… pentru mine este ca un fel de igienă personală.
Cât de repede poți să te detașezi de personaj și să redevii tu însăţi, mai ales în condițiile unor roluri dificile care implică un consum substanţal de resurse interioare?
În primul rând, nu îmi planific această detașare. În momentul în care am terminat spectacolul şi mi-am dat costumul jos, nu-mi spun ‘Gata, din clipa asta eu sunt eu!’ și plec senină din teatru, adică nu este ceva gândit conștient.
În al doilea rând, atunci când ai un copil mic, detașarea asta vine inevitabil, nu ai cum altfel, adică trebuie să ajung acasă și să mă ocup și de partea cealaltă, pentru că reprezintă tot o prioritate.
Bineînţeles, pot exista şi excepţii, cum au fost momentele de după Opera de trei parale, de exemplu, unde nu am un rol foarte mare, dar perioada de repetiții cu Răzvan Mazilu şi faptul că am făcut parte dintr-un musical au însemnat enorm pentru mine, aşa că, după primele reprezentații, ajunsă acasă, pur şi simplu nu-mi puteam scoate song-urile din cap.
Atât de mult mi-am dorit să fac parte din acel proiect și să văd cum e să faci parte din universul lui Mazilu, încât, în momentul în care experiența mi s-a întâmplat efectiv, n-am mai putut să mă detașez. Probabil şi pentru că eu vin dintr-o familie unde nu prea se asculta muzică şi atunci când am încercat să cânt în casă am auzit sunete de dezaprobare, deci n-am crezut niciodată că voi putea cânta şi nici nu am acest exercițiu al ascultării muzicii… este o chestie pe care mi-o impun, dar ea nu există ca un dat.
Prin urmare, încercam să adorm și, în continuare, acele song-uri îmi rulau în interior, fiindcă eu încă rămăsesem în lumea spectacolului, ceea ce era foarte obositor ţinând cont de faptul că mă trezesc de obicei la ora 6 dimineața şi am nevoie să mă odihnesc, fiindcă știu că, altfel, nu aș putea face toate lucrurile pe care le am de făcut pe parcursul unei zile… care sunt foarte multe.
Au existat însă roluri care, dintr-un motiv sau altul, te-au bântuit o perioadă mai lungă de timp?
Nu au existat asemenea roluri. De fapt, cred că un singur rol m-a “bântuit”, în sensul în care m-am gândit extrem de des la el, iar ăla nu mi-a aparținut. Când eram în anul I de facultate, am văzut-o pe Ofelia Popii în Faust al lui Purcărete și acela a fost rolul care efectiv m-a bântuit.
De aceea, în 2014, când am fost la Gala HOP şi am avut o temă de improvizație în care puteam să ne alegem orice personaj și să încercăm să facem pe scenă un mic moment cu acesta, eu m-am oprit chiar asupra lui Mefisto interpretat de Ofelia Popii în Faust.
Altfel, nu a fost vreun rol pe care l-am interpretat şi care să mă fi “bântuit”, pentru că, la mine, relaţia cu personajele funcţionează oarecum invers. Preiau din lucrurile pe care le văd în jurul meu, acestea îmi rămân în inconștient și apoi, când apare un personaj, ies la suprafață. Mecanismul este să preiau din afară și să aduc pe scenă, nu să iau de pe scenă și să duc în afară.
Dincolo de propria intuiție şi de modul în care îţi vorbeşte textul în sine sau regizorul, când simți nevoia de documentare în procesul de pregătire a unui rol?
O fac atunci când am personaje pe care nu am cum să le raportez la ceva care vine din viața mea, la ceva ce am trăit eu, dar bineînţeles că, până la urmă, pe toate le aduc la mine, fiindcă mi-am dat seama că fiecare rol face parte din structura mea și nu pot spune că personajul ăla nu are nicio legătură cu cine sunt eu. Asta mi se pare că e o minciună, pentru că toate fac parte din mine și din interioritatea mea.
Faptul că eu nu îmi cunosc anumite părți din mine până când ajung în punctul în care interpretez acel personaj este, de fapt, farmecul meseriei, cred eu, pentru că au fost roluri pe care habar n-aveam că aș putea să le fac vreodată, cum ar fi cel din Knockout, de exemplu, unde a fost vorba mai ales de anduranță fizică.
Nu m-am gândit niciodată că o să fiu capabilă să trec printr-o perioadă atât de lungă de muncă fizică în combinaţie cu lucrul la rol şi, înainte de prima reprezentație, n-am crezut că o să duc până la capăt acest spectacol. În momentul în care am văzut că totul a ieșit cum trebuie, am realizat că, de fapt, creierul uman asta face, pe măsură ce mai depășești o treaptă, lucrurile devin din ce în ce mai ușoare și te acomodezi cu asta.
Ca să devii Turandot, de exemplu, ai simțit nevoia să te documentezi asupra lui sau personajul s-a conturat tot instinctiv?
Acolo a fost o chestie de moment. Eu trebuia să fiu atunci cu un film la festivalul de la Sundance [Dirty God, lungmetrajul regizoarei olandeze Sacha Polak în care joacă Dana Marineci a făcut parte din competiția principală internațională în 2019 – n.r.], dar luasem anterior castingul la Sânziana Stoican pentru Turandot şi ea a fost deschisă ca eu să plec două din cele șase săptămâni cât au durat repetițiile, în condițiile în care, totuși, eu aveam personajul principal… mi-a spus că nu este nicio problemă să merg la festival, doar să știu textul atunci când mă întorc.
M-am întors şi eram terifiată de ce urmează să se întâmple, fiindcă era primul meu rol principal – în general, deci nu numai în teatru – și mi-aduc aminte că m-am urcat pe scenă cu monologul din actul doi. Învățasem textul foarte bine, dar nu mă gândisem nicio clipă la cum o să fac acel personaj.
Acolo, pe scenă, mi s-au dus mâinile într-o anumită postură, mi s-a schimbat vocea, în fine, a existat acea fracțiune de secundă când mintea îți spune că ți-a ieșit și că asta este. Sigur, apar dubiile după aia de fiecare dată, dar când eu simt că este un sâmbure de adevăr în ceea ce am descoperit acolo, încerc să îl amplific, să îl îmbogățesc.
Alternezi rolurile apăsătoare, ca cele din Foxfinder ori Tomcat, cu unele mai ludice şi luminoase, dacă ne gândim, de exemplu, la multiplele personaje din Mândrie și prejudecată. Preferi să îl joci în acel spectacol pe Charles sau pe domnișoara Bingley?
Domnișoara Bingley. Oricând, la orice oră! Mi-este atât de dragă în toată nebunia ei încât mi-ar plăcea să merg pe stradă și să o joc. Încă de la casting mi-am dat seama cum ar putea să fie acest personaj, deci m-am distrat foarte tare cu el de la bun început, iar la repetiții a fost, efectiv… delir. Alex Mâzgăreanu, regizorul, plusa de fiecare dată când mă vedea făcând ceva în acel personaj, pentru că îi mai venea câte o idee şi astfel s-a ajuns la această această formă flamboaiantă și exuberantă.
Sigur, îmi place și Charles Bingley, dar în Domnișoara Bingley mă simt extrem de liberă.
Pentru mine, libertatea e atunci când nu mi-e teamă că sunt judecată și, în același timp, pot să dau afară lucruri din mine care ar putea să pară excepționale în alte situații, adică să simt că mi se creează un spațiu propice pentru crearea de viață pe scenă.
Dincolo de varietatea de genuri teatrale, prin intermediul personajelor, te-ai jucat în permanenţă cu timpul, fiindcă distopii precum Tomcat sau Minunata lume nouă se consumă în viitor, pe când Mândrie și prejudecată sau Iluzia comică sunt texte “istorice”. Care este relația ta personală cu timpul?
Am o relație specială cu îmbătrânirea, adică încerc să mă obișnuiesc cu gândul că îmbătrânesc şi să accept acest lucru. Am momente în care mă bucur că am vârsta pe care o am și momente în care faptul că am ajuns la 38 de ani, care nu sunt mulți, mă sperie.
Pe de-o parte, în plan profesional, am auzit de atâtea ori că, după 40 de ani, partiturile se împuținează, iar, pe de altă parte, recunosc că mi-a plăcut și m-am simțit atât de bine în toată perioada dintre 20 și 30 de ani, încât îmi doresc să prelungesc acea copilărie.
Intervine însă pragmatismul şi îmi dau seama că vârsta pe care o am îmi oferă foarte multe beneficii, pentru că vine la pachet cu stabilitate şi cu o anume claritate mentală și emoțională, și că, de fapt, nu m-aș mai întoarce niciodată la 20 de ani.
Ceva din emoția acelor vremuri, ceva din felul în care mă simțeam eu atunci, traversează însă anii și merge cu mine, așa, de mână… şi n-aș vrea să renunț la acel lucru, mai ales că eu cred că mă ajută și în actorie.
Am această tendință să mă întorc adesea în trecut și, drept urmare, atunci când mă uit spre viitor, în loc să proiectez chestii pozitive plecând doar de la ce trăiesc în prezent, îmi iau cu mine cumva şi rădăcinile din trecut, pe care încerc să le duc mai departe.
Consider că este un mecanism care mă protejează ipotetic de lucrurile rele, pentru că, de fapt, cred că n-am depășit real unele frici din trecut și atunci le tot fac, așa, ca un fel de bulgăre mare de zăpadă și le duc mai departe.
De exemplu, datorită faptului că am trecut de mică prin nişte experienţe şi mi-am pierdut mama la o vârstă destul de fragedă, port încă în mine o frică de instabilitate şi atunci mintea mea creează tot felul de planuri, fiindcă actoria, dintre toate meseriile, este una de care lumea s-ar putea dispensa mai ușor, acesta e adevărul.
Ştiu că frumusețea vieții vine din impredictibilitate, dar, în realitate, pe mine nu mă deranjează faptul că acum, când am o familie şi sunt stabilă profesional, s-a dispersat o parte din această impredictibilitate, pentru că îmi dă puterea de a mă concentra pe ce am de făcut, inclusiv în viitor.
Cu nişte ani în urmă spuneai că ai ca obiectiv pentru viitor… “să trăiesc mai puțin în mintea mea și mai mult în prezent”. Ei bine, suntem acum în acel viitor. Trăiești mai mult în prezent?
Da, mă străduiesc în continuare să fac asta, este un exercițiu pe care îl fac mereu cu mine însămi. În fiecare zi încerc să mă raportez concret la ceea ce mi se întâmplă în momentul ăla şi, de asemenea, mai fac şi un fel de exercițiu al recunoștinței. Știu că sună a clișeu că este bine să faci asta, dar pe mine m-a ajutat realmente foarte mult să mă ancorez în prezent, să fiu recunoscătoare pentru ceea ce mi se întâmplă acum și aici, să îmi dau seama că ceea ce mi se întâmplă acum și aici este bine și, astfel, să fiu mai fericită.
Faptul că, în prezent, eu fac ceea ce-mi place și, mai mult, cred că o fac și bine, îmi creează sentimentul că pot să ating noțiunea de succes, dar nu la modul că am găsit notorietate, pentru că nu asta caut. Jur, este ceva de care mă feresc!
Sunt un om destul de inhibat, adică nu mi-ar plăcea să vină după mine oamenii pe stradă, dar faptul că primesc validări că munca pe care am făcut-o eu până acum este o muncă de calitate, că rolurile pe care le fac sunt valoroase, că sunt dorită în acest mediu, toate lucrurile astea mă fac să fiu foarte fericită.
Apropo de roluri, în Adrenalină eşti parte a unui trio nostalgic după momentele de glorie din anii 2000. Care sunt în realitate diferențele între cine eşti tu acum şi Dana din acea vreme?
În primul rând că atunci eram încă un copil extrem de influențabil, pe când, în momentul de față, mi se pare că am reușit performanța de deveni conștientă de ceea ce mi se întâmplă… în acest punct al vieții mele pot recunoaşte dacă ceea ce mi se întâmplă este bine sau rău și cred că am reușit să mă liniștesc un pic mai mult față de cum eram eu în anii 2000.
Da, sunt o persoană mai liniștită, despre care mi-ar plăcea să spun că își dă voie mai mult să greșească, dar nu cred că e adevărat asta. Altfel, mi-am împlinit tot ceea ce, conștient sau inconștient, mi-am dorit.
Sunt fericită că am ajuns exact în punctul în care îmi doream, adică mă simt un om împlinit din toate punctele de vedere. Privesc cumva cu foarte multă smerenie în trecut și îmi dau seama că am progresat foarte mult, atât din punct de vedere al profesiei, cât și al lucrului cu mine însămi. Am reușit să mă feresc de compromisuri și, pas cu pas, să urmez un fir de care sunt mulțumită.
Dacă e să privim tot spre trecut, te-au ajutat în vreun fel anii de formare la ASE pentru a înțelege mai bine personalitatea sau modul de a gândi al personajului tău din filmul Clasat?
Nu m-am raportat la asta absolut deloc, adică nicio clipă nu m-am uitat în spate gândindu-mă că am făcut ASE-ul și că ar putea să mă ajute. Ești primul care face conexiunea asta și îmi aminteşte că, într-adevăr, am făcut parte din acea facultate, doar că acest lucru n-a avut niciun fel de influenţă în felul în care mi-am făcut acest rol, despre care mi-a scris Horia Cucută acum doi ani.
Horia Cucută și George ve Gänæaard sunt cei doi regizori ai filmului Clasat și cu ei am făcut mai multe scurtmetraje începând din 2015, pentru că au fost atunci la Gala HOP și au realizat acolo un documentar împreună cu Alin Boeru, cu care mă știam deja, fiindcă terminase și el ASE-ul în același an cu mine [Dana Marineci a absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale în 2009, înainte de a deveni studentă la Arta Actorului, în cadrul UNATC – n.r.]. De fapt, uite că ai dreptate şi există totuși o legătură cu ASE-ul, doar că Alin nu a lucrat la Clasat.
Revenind la film în sine, după cum spuneam, Horia mi-a scris în vara lui 2023 despre faptul că i-ar plăcea foarte tare să joc personajul Andreea Mitu, dar că nu există nici un fel de finanțare pentru proiect. Am acceptat să o fac pro bono, aşa că mi-a trimis textul, l-am citit şi mi-a plăcut foarte tare, fiindcă mi s-a părut ceva absolut inedit pentru cinematografia românească, iar filmarea a durat foarte puțin… o singură zi.
Atunci m-am întâlnit pentru prima dată cu Daniel Popa [interpretul rolului principal în Clasat – n.r.], cu care am avut o chimie fantastică la filmări și astfel a luat naștere acest lungmetraj, la care eu, recunosc, am mers pentru că mi-a plăcut foarte mult scriptul si modul de lucru al băieților şi nu pentru că mi-aș fi imaginat că va avea un asemenea ecou.
A fost o bucurie imensă când am auzit că a câștigat la TIFF [Premiul pentru Lungmetraj din cadrul competiţiei Zilelor Filmului Românesc, în 2024 – n.r.] și că munca lor este, în sfârșit, validată, dar şi eu am avut de câștigat pe plan individual, în sensul că am căpătat o vizibilitate neașteptată, care a însemnat nu doar multe mesaje de felicitare pentru rol, dar și propuneri venite ulterior pentru alte filme.
Prin urmare, a fost un proiect de bun augur şi mi-am dat seama că lucrurile cu adevărat valoroase s-au făcut în cazul meu mereu pas cu pas, adică nu am primit niciodată ceva din prima. Așa a fost destinul meu până acum și sunt foarte mulțumită cu ceea ce este.
Pentru că ai adus vorba de Gala HOP din 2015 şi de reîntâlnirea cu Alin Boeru, cu care ai filmat atunci şi scurtmetrajul Nevoi, acel an ţi-a adus o serie de validări, de la premiile pentru one-woman show-ul XXE-uri la Marele Premiu la HOP…
Într-adevăr, 2015 a fost an foarte important pentru mine, iar câştigarea Marelui Premiu în acea ediţie a Galei HOP, care nu era prima la care participam, reprezintă punctul zero al carierei mele.
Sunt convinsă că nu pentru toată lumea care a primit de-a lungul timpului acel premiu a fost la fel, dar, în ce mă priveşte, a fost cu siguranţă de bun augur, adică, din acel moment, mi s-au întâmplat foarte multe lucruri în diverse domenii.
Am prins rol în serial de televiziune [Atletico Textila, serial difuzat de ProTV între 2015 şi 2017 – n.r.], în film la Radu Jude [Inimi cicatrizate, 2016 – n.r.], am luat castingul la Radu Nica [Bucureşti. Instalaţie umană, ARCUB, 2016 – n.r.], după care m-am angajat la teatrul Excelsior şi toate astea s-au petrecut, practic, la scurt timp după ce a venit acel premiu.
Prin urmare a fost ca un fel de revoluție interioară pentru mine ca tânără actriţă, adică mi-a dat foarte multă încredere că felul în care gândesc eu scenic anumite lucruri este valabil și pare valoros inclusiv pentru oameni extrem de competenți din domeniu, mai ales că am ales atunci să mizez pe sunete.
Tema Galei din 2015 era Dadaismul şi cred că puteai să optezi, din ce îmi aduc aminte, între un moment care să aibă o structură dadaistă și parcă puteai să faci ceva după un tablou, aşa cum fusese și în 2014.
A fost o întâmplare, pentru că mă tot documentam despre Dadaism și, la un moment dat, am dat peste acest video pe YouTube în care era un actor care făcea aceste sunete din Sonata sunetelor primordiale a lui Kurt Schwitters și mi s-a părut absolut fabulos.
Mi-am zis că vreau să fac și eu asta, dar mi-am dat seama că nu e suficient să mă urc pe scenă și să înşir niște sunete, că trebuie să inventez o poveste. Pariul pe care l-am pus atunci eu cu mine a fost ca prin acele sunete și prin felul în care eu joc oamenii să înțeleagă tot ce se petrece cu mine în acel moment.
Până la HOP, în acel an a mai fost XXE-uri, pe care l-ai jucat cu succes în mai multe festivaluri. Acela a fost un proiect al tău personal?
XXE-uri a fost inițiat de [regizoarea] Irina Crăiță-Mândră, care fusese la facultate în an cu mine şi care a venit la mine cu acest text, eu fiind atunci într-un moment de cumpănă, pentru că deja trecuse ceva timp de când nu făceam mare lucru în domeniu.
Mă duceam, bineînțeles, la toate castingurile și încercam să am contact cu această lume, dar nu mi se întâmpla nimic și părea că nu mai am niciun fel de perspectivă, fiindcă nu luam niciunul şi mai picasem şi la master.
Au fost vreo doi ani dramatici pentru mine, pentru că oricum începusem facultatea mai târziu, la 22 de ani, după ce terminasem ASE-ul, și am absolvit-o la 25, deci era deja nevoie să mă întrețin singură și nu părea să existe vreo şansă de a face asta cu această meserie. În momentul acela, posturile erau înghețate şi, cu toate că pe atunci erau mai multe castinguri pe teatru decât sunt acum, fiindcă teatrele primeau colaboratori, eu nu luam niciunul.
Practic, nimeni nu mă știa, așa că textul cu care a venit Irina a fost ca o gură de aer proaspăt, pentru că mi-a dat o speranţă că s-ar putea întâmpla ceva cu el.
Am lucrat aşadar împreună şi îmi aduc aminte că am făcut niște tăieturi, adică am combinat două texte de Alina Nelega, Proiect XX și E-uri, iar spectacolul, deşi nu era foarte rotund, a reprezentat un exercițiu foarte bun pentru mine de vulnerabilizare, dar, în același timp, și de a reuși să stau pe scenă singură, în fața unui public, timp 40 de minute… totuși, eram încă doar o proaspătă absolventă, adică a fost o tranziție de la lipsă de curaj total la curaj maxim.
Am participat cu acest spectacol la mai multe competiții, printre care Gala Star, unde am luat Premiul criticilor, și la un concurs de one-woman show, unde am luat premiul cel mare [în cadrul Festivalului Avanscena din 2015 – n.r.], iar acele momente au fost cele care mi-au plantat sâmburele că poate, totuși, meseria asta e pentru mine și poate aș putea să fac ceva mai departe cu actoria. Acesta a fost, de altfel, motivul pentru care am încercat din nou la HOP.
Au trecut de atunci exact 10 ani. Încrederea în tine a mai suferit pe parcurs fluctuații majore?
Nu. Nu, dar bineînțeles că înainte de orice proiect nou am senzația că o iau de la zero. De fiecare dată mi se pare că e tabula rasa și că eu trebuie să pornesc de la zero, să văd de unde apuc acel personaj şi ce fac pe mai departe cu el.
Evident că am uneori dubii, nu m-am mai simțit niciodată debusolată cum am fost în perioada aia, nu am simțit că vine sfârșitul lumii dacă o să ratez un proiect, pentru că nu am mai simțit vreodată că e pe viață și pe moarte, aşa cum mi se părea că e atunci şi cred că, într-o oarecare măsură, chiar așa și era.
Pentru că, dacă mie nu mi s-ar fi întâmplat nimic în anul ăla, nu știu dacă aș mai fi putut s-o duc mult timp, așa că a fost o potrivire, o sincronicitate fericită.
Care te-a condus până la urmă în 2017 spre Teatrul Excelsior şi acea stabilitate de care-mi spuneai mai înainte că simţi nevoia…
Da, însă înainte de asta eu dădusem concurs la Teatrul de Comedie și la Nottara, cu aceleași momente cu care m-am prezentat apoi și la Excelsior, momente în care aveam încredere, dar ceva s-a întâmplat și nu am luat, ba chiar la Comedie am picat cu o notă foarte mică, deşi cred că monologul meu comic era foarte bun.
Drept urmare, eram cam descurajată şi nu mai voiam să mai dau şi concursul la Excelsior, mai ales că auzeam din toate părțile că este teatru pentru copii şi să nu mă duc acolo, dar, totuşi, gândul meu era în permanență că, dacă nu voi face asta, mă deprofesionalizez, că am nevoie să lucrez, am nevoie să intru undeva, am nevoie de stabilitate.
Până la urmă, m-a sunat într-o seară prietenul meu Dragoș Mușoiu, cu care am lucrat foarte mult în facultate [printre altele, la spectacolul Night on Earth din 2012, apreciatul regizor absolvind UNATC în acel an, odată cu Dana Marineci – n.r.] şi mi-a zis că el chiar crede că ar trebui să dau concursul ăla, căci nu e pe pile şi s-ar putea să fie ceea ce îmi trebuie.
Și a fost! Pentru că m-am dus, m-am înscris cu aceleași momente și am intrat, iar acesta e al doilea punct important din viața mea profesională, pentru că am avut de la început șansa să lucrez în proiecte noi care aveau fiecare în parte o estetică specială și mijloace diferite, iar asta ne-a permis să ne sudăm ca trupă și să ne omogenizăm. Îmi dau seama că sunt un om foarte norocos.
“Teatrul îmi pune mereu în faţă oglinda”, spuneai tu cu ani în urmă. “Îmi arată cine sunt, cine nu sunt, cum aş putea să fiu dacă nu aş fi aşa cum sunt, cum să fiu cum n-am fost niciodată.” Care sunt spectacolele ce ţi-au arătat cine eşti sau cum n-ai putea să fii?
Knockout mi-a arătat cine sunt, mi-a arătat că pot mai mult decât credeam eu și că pot să-mi depășesc niște bariere despre care habar n-aveam că ar putea fi depășite… a fost unul dintre spectacolele care mi-au arătat că sunt un om puternic. Mândrie și prejudecată mi-a arătat cine nu sunt, pentru că acolo joc multe personaje, care au ludicitatea mea, dar, în esență, nu au mare lucru de-a face cu mine.
Ce mai spusesem eu atât de profund? Cum aș putea să fiu dacă nu aș fi așa cum sunt?
Uite cum vine Dana din trecut și mă bate peste față acum… ar trebui să folosesc trecutul ca pe un instrument, nu să fiu legată de el. Păi, cred că aș putea să fiu în toate rolurile pe care le fac… pentru că sunt părți din mine, probabil că aș putea să fiu fiecare în parte dacă nu le-aș lăsa doar pe scenă, nu-i așa?
Cât despre a fi cum n-am fost e simplu să-ţi răspund, fiindcă sunt foarte multe roluri în care nu mă regăsesc cu totul și, totuși, trebuie să le inventez de undeva.
Mărturiseai tot atunci că, pentru tine, “teatrul este o formă de meditație”. Ideea îşi păstrează încă valabilitatea?
Da, este valabilă și în continuare. De felul meu, sunt – o să folosesc acest cuvânt – overthinker, iar pe scenă nu am altă variantă decât aceea de a sta în moment și de a mă concentra. Eu mă simt mai bine la teatru decât la film tocmai pentru că ce mi se întâmplă acolo mă face să fiu prezentă.
La film există o suprarulare și atunci, la un moment dat, dacă faci de o sută de ori aceeasi scenă, ajunge să se mecanicizeze, în schimb la teatru trebuie să fiu acum și aici, ceea ce mă obligă la a la a sta în prezent.
Consider asta o formă de meditație, fiindcă sunt focusată, sunt prezentă, iar eu fac această meserie pentru mine însămi, acesta este adevărul. În actorie mi-am găsit poate cea mai pură formă de fericire.
Interviu de IOAN BIG | CLIN D’OEIL
Foto header: Adi Bulboacă
