Încă ne pansăm rănile după o campanie electorală care ne-a lăsat fără vlagă.
În România anului 2025, “războiul” proeuropeni vs. eurosceptici se poartă fără mănuși.
Proeuropenii văd partea plină a paharului – apartenența la o familie care ne aduce nu doar bunăstare, ci și stabilitate și securitate. Ceilalți visează la o țară care să nu mai depindă de nimeni și care să nu mai fie o “colonie” condusă de străini.
În 1990, când România era – cum ar spune “suveraniștii” – pe propriile picioare, un sibian câștiga, în medie, echivalentul a ce ar fi astăzi 35 de euro. Cu o rată anuală a inflației de trei cifre, cu un vârf de 256,1 la sută în 1993, salariul se “topea” cât ai zice “RoExit”. În 2000, leafa medie netă era dublă: 70 de euro. Cam cât o cină la un restaurant bun.
Aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, a găsit un Sibiu ponosit, plictisit, cu perspective modeste. “Orașul pensionarilor”. În mai puțin de două decenii, bătrânul Hermannstadt și-a regăsit pofta de viață și s-a transformat dintr-un oraș industrial cu infrastructură precară într-un pol regional atractiv pentru investitori, turiști și profesioniști.
De la 300 de euro, cât era salariul mediu net în Sibiu, în 2007, un sibian câștigă astăzi în jur de 1.100 de euro. De două ori mai mult decât un locuitor al Belgradului.
Nu-i totul roz: orașul are încă o problemă cu infrastructura rutieră, se construiește, de multe ori, prost și haotic, angajații calificați tot nu sunt destui pentru a acoperi nevoile angajatorilor. Totuși, are resurse să-și continue dezvoltarea prin investiții în educație, digitalizare și inovație. Sibiul de azi are toate premisele să-și continue povestea de succes.
Să mergem tot înainte, că înainte era mai bine. Oare?
