A plescăi sau a nu plescăi, asta-i întrebarea
Sunt în Seul la un restaurant la care acum câteva luni, când urmăream acasă Culinary Class Wars pe Netflix, nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată.
Localul aparține unui White Spoon chef poreclită Dim Sum Queen; chinezoaica Ji Sung Jung are două restaurante; eu sunt în cel situat în Gangnam, la bogați, cum ar spune colegele mele de la master.
Stăm într-un semi-separeu așa că e greu să nu îl aud pe cel de lângă clefăindu-și mâncarea sacadat. Mă strădui să îl evit cu privirea, dar observ că e tânăr, cumințel după aspect și are urme de acnee pe obraz, ca mai mulți din generația sa. E cu o fată gingașă, contrast care mă face mai abitir să mă gândesc că nu trebuie să judec, or fi niște diferențe culturale la mijloc.
Mă străduiesc așadar să îmi amintesc ce știu despre maniere la masă în Asia.
Printre noi, mai ales de către cei ce nu-și stăpânesc reacțiile fiziologice, se spune justificativ că râgâitul ar fi aprobator sau chiar laudativ în cultura japoneză.
Da și nu; sorbitul este semn de apreciere, plescăitul/râgâitul nu. Alții dintre noi, ce se consideră educați, văd mâncatul cu mâna, cum fac unii orientali, ca semn de necivilizație.
Nu e așa; practicile de consum din cultura culinară indiană, de exemplu, sunt guvernate de reguli clare – se mănâncă cu mâna, dar doar cu cea dreaptă, căci stânga e pentru acțiuni murdare cum ar fi ștersul la fund.
Dacă se mănâncă dintr-un vas comun nimeni nu se ciobălcăie prin el ci mănâncă strict ce are în față; același lucru îl recomanda și Erasmus în 1530 tinerilor nobili pentru care a scris un tratat de bune maniere. În cazul de față, tânărul coreean nu părea că respectă tradiția; dacă e să dau crezare nativilor de pe internet, în Coreea de Sud doar supa se soarbe cu zgomot, altfel tradițional se zice că nici musca nu se prea aude la masa luată cu seniorii familiei.
Acum că am stabilit că reguli există, dar pot diferi de cele de acasă și că-i bine să ne întrebăm/informăm înainte de a judeca, concluzionez că în Europa gura stă închisă, cuvintele ies după ce mâncarea a luat-o binișor în jos spre stomac și nimeni nu-și scobește dinții cu oasele de pește (true story, tip tânăr alminteri cu capul mobilat).
În limbaj curent, ca să evităm noțiuni precum maniere, etichetă sau, God forbid, educație, deranjante în această epocă a sensibilităților exacerbate, am putea merge pe o formulă văzută de curând pe Facebook, pe wall-ul Oanei Coantă de la Bistro de l’Arte, Brașov, unde se discuta despre prezența copiilor în locuri de alimentație publică, adică acolo unde oamenii dau bani să se simtă bine.
Întrebarea propusă de cineva era nu dacă restaurantul e child-friendly, ci dacă copilul e restaurant-friendly. Amintindu-mi de atâția din restaurantele de acasă sau aiurea lângă care a fost dificilă reprimarea dezgustului, zic că întrebarea merge și la adulți.
Text de ADRIANA SOHODOLEANU | BISCUIT.RO
Cover foto by Andrea Piacquadio
