Interviu cu actorul CIPRIAN SCURTEA: “Cred în nevoia publicului de o paletă foarte largă de spectacole”
Cineva are să vină, drama psihologică scrisă de laureatul Nobel Jon Fosse, pusă în scenă la Sala Mare a ARCUB de către Chris Simion-Mercurian, reprezintă fără îndoială un must-see pentru cei care încă nu au descoperit-o, inclusiv pentru faptul că acest spectacol de teatru contemporan impresionant, ce spune povestea unei perechi care încearcă să se reconecteze în izolarea unei case de pe malul mării, oferă publicului bucureştean şansa de a se bucura de talentul a doi actori absolut remarcabili, Ofelia Popii și Ciprian Scurtea, parteneri de viaţă şi în realitate, nu doar în montarea de la ARCUB – Hanul Gabroveni.


Date fiind multiplele teme abordate în spectacol, am căutat să obţinem o perspectivă personală asupra acestuia chiar de la interpretul soţului prins pe scenă între dragoste şi gelozie, CIPRIAN SCURTEA, performer încă scump la vedere în Capitală, întrucât face parte din reputata echipă a Teatrului Radu Stanca din Sibiu, unde a debutat ca Hamlet, în spectacolul regizat de Radu Nica în 2008.
A colaborat de atunci cu regizori precum Silviu Purcărete, Andrei & Andreea Grosu, Armin Petras, Bobi Pricop sau Eugen Gyemant, astfel încât am profitat de reprezentaţia cu piesa lui Jon Fosse din acest final de ianuarie, de la ARCUB, pentru a afla mai multe detalii despre cum s-a nuanţat raportul său cu profesia, odată cu trecerea timpului.


Ciprian, temele abordate de Jon Fosse sunt multiple, iar Cineva are să vină a fost pusă în scenă de-a lungul timpului în chei diferite, de la thriller psihologic până la dramă erotică. Care este perspectiva ta asupra spectacolului?
Din punctul meu de vedere, e vorba despre frică, care – nu am spus-o eu, au spus-o alții mai deștepți ca mine – este cel mai puternic sentiment, cea mai puternică stare pe care un om poate să o aibă.
Din discuțiile pe care le-am avut cu Chris și cu Ofelia, nu am vrut deloc să mergem în direcții metafizice sau departe de lumea noastră… am vrut să fie vorba, pur și simplu, despre o relație între un bărbat și o femeie.
Despre un el și o ea care se află într-o etapă a vieții lor ce pare că nu mai e atât de roz ca înainte și calcă pe o gheață foarte, foarte subțire, care oricând se poate sparge și poate duce la o despărțire sau chiar la ceva mai mult.
Ăsta a fost scopul nostru la început. Ca să lucrezi pe un text atât de metafizic și cu atât de multe direcții trebuia aleasă o cale foarte puternică și clară, altfel se disipează și nu mai înțelege nimeni nimic.


Formând cu Ofelia un cuplu bine sudat în viaţa reală, care au fost provocările în a construi identitatea cuplului aproape disfuncțional din piesă?
Nu au fost dificultăți. Îmi place foarte tare să joc împreună cu Ofelia, adică e o actriță foarte profesionistă, pregătită și pozitivă, dornică să facă, deci un partener foarte bun. În al doilea rând, eu nu mă raportez niciodată la viața mea personală atunci când construiesc un rol.
Fiecare actor are metoda lui și gândurile lui și sistemul lui, iar mie mi se pare un drum destul de greșit să laşi cele două să se amestece, în sensul în care, pentru mine, omul Ciprian, lucrurile pot să însemne astăzi ceva care să mă emoționeze, care să-mi vorbească într-un fel, dar, mâine, același lucru poate să nu mai reprezinte o chestie la fel de puternică sau de importantă.
Din acest motiv, întotdeauna mă raportez exclusiv la personaj și la ce gândește el, la situația scenică și la textul respectiv, pentru că asta mă face, cred eu, să fiu viu, concentrat și atent la ce am de făcut în fiecare seară, la atunci și acolo. Viața mea personală ține de atunci în trecut și de acolo în trecut, ori pe mine, ca actor, mă interesează ce se întâmplă aici și acum, în momentul în care mă întâlnesc cu un partener pe scenă – indiferent că e Ofelia sau altcineva -, în momentul în care avem o relație, atunci când am un text și așa mai departe.
Deci nu, nu am avut dificultăți, mai ales că am jucat multe roluri împreună și suntem ok.


Ai colaborat cu Ofelia la Sibiu inclusiv ca regizoare, pentru O zi de vară, de Mrozek. Dincolo de acest caz particular, cum arată, în viziunea ta, raportul ideal dintre actor și regizor?
În primul rând, consider că regizorul trebuie să fie un foarte bun psiholog.
Ştiu că e dificil, mai ales că timpii de repetiții care s-au scurtat nu ajută, dar mi-ar place ca regizorul să reușească să citească din punct de vedere psihologic și să înțeleagă fiecare actor pe care îl are în distribuție, să își dea seama cum funcționează la parametrii maximi. La fel cum eu, ca actor, încerc să-l înțeleg pe el din toate punctele de vedere… cred că, dacă ne întâlnim aici, putem colabora foarte bine.
De asemenea, mă interesează foarte tare în discuțiile cu regizorul lucrurile foarte concrete pe care acesta mi le cere. Eu nu funcționez foarte bine la nivel de metaforă la început. Asta există, asta poate să fie, asta trebuie să fie, dar pe mine, ca actor, cel puțin în prima fază și, apoi, o bună perioadă din repetiții, mă interesează să știu de ce 1+1 este egal cu 2 și… 1+1 trebuie să fie egal cu 2.
Cred că actoria trebuie privită, în primul rând, ca o meserie care are niște reguli foarte bine stabilite şi asta încerc cumva să-i învăț și pe studenți [Ciprian Scurtea este cadru didactic asociat în cadrul Facultăţii de Teatru şi Film a UBB Cluj – n.r.], adică eu nu cred într-un teatru făcut din simțire, din emoție, din trăiri… probabil și din cauză că am avut un profesor maghiar, iar școala lor e foarte bine structurată și se bazează pe faptul că sunt niște reguli pe care trebuie să le urmăm, pe care trebuie să le ducem până la capăt, pe care trebuie să le îndeplinim.
Bineînțeles că, la un moment dat, intervin discuțiile despre metaforă, despre emoții, etc, etc, dar până a ajunge acolo trebuie să avem o structură foarte, foarte bine stabilită… cred că doar atunci poate să stea în picioare un rol în fiecare seară, fiindcă, altfel, emoțiile sunt fluctuante, astăzi sunt, mâine nu sunt.
De la un regizor mai aștept şi încredere, adică eu pornesc întotdeauna în relație cu el de la 100% și îmi doresc acelaşi lucru, să avem încredere totală unul în celălalt, în felul nostru de a fi, în felul nostru de a vedea un text sau un rol.


Să ne oprim un pic asupra unui rol anume, fiindcă anul ăsta se împlinesc 10 ani de la premiera lui Nathan înțeleptul. Cum ai interpreta acum personajul tău templier dacă spectacolul s-ar relua?
Au trecut deja 10 ani, Doamne!
În primul rând, îmi pare foarte rău după spectacolul Nathan înțeleptul… nu știu de ce nu am ajuns să-l împlinim, adică s-a jucat foarte puțin și foarte rar. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de acel spectacol și de repetițiile faine de la Stuttgart, cu actorii de-acolo și cu regizorul Armin Petras.
Ce aș schimba?
Era o scenă acolo, între mine și Nathan, în care încercam să explic cum toți oamenii sunt egali și fiecare trebuie să fie liber în alegerile lui şi care era construită foarte pe forță – abordare care-mi plăcea foarte mult atunci -, adică ţin minte că îl luam de gât, urlam la el, trânteam un scaun.
Cred că, dacă s-ar relua spectacolul astăzi, n-aș mai proceda așa în momentul acela, ci aș încerca un alt ton şi alte nuanțe, aș apela pentru a-l convinge la alte metode, cumva, mai umane… poate că momentul ar dobândi o putere sporită în felul acesta.
Așa cum mă văd pe mine în clipa de faţă, cred că asta aș schimba, aș încerca să las să se diminueze un pic forța pe care o arătam în scena aia și să-mi fac personajul un pic mai cald, mai solar, mai pozitiv.
Revenind la lucrul cu regizorul, în ce fază a procesului crezi că poți interveni tu, ca actor, cu propuneri referitoare la personajul pe care-l ai de jucat?
Cred într-o libertate totală la repetiții și, prin urmare, cred că din prima zi pot să vin cu propuneri.
Este un defect profesional, ca să zic așa, faptul că nu pot să citesc o carte, indiferent că e un roman sau o piesă de teatru, să văd un film sau un spectacol, iar “motorașul” meu să nu înceapă să funcționeze, să nu-mi vină în minte imagini şi să nu mă gândesc cum aș face eu un anume personaj, cum l-aș îmbrăca, cum ar merge sau cum ar vorbi, ce părere ar avea despre un anumit text sau o anumită replică, dar cred că majoritatea actorilor funcționează în felul acesta.
În momentul în care încep să lucrez un text și îl citesc pentru prima oară, deja se pun în funcţiune nişte motorașe în mine și n-am nicio problemă să mă duc încă din prima zi de repetiții și să pun totul pe masă, să discut şi să negociez acele propuneri cu regizorul, el urmând să aleagă ce i se pare ok pentru spectacolul său.


Textul piesei Cineva are să vină primește o relevanță contemporană – dincolo de regăsirea fricilor ancestrale – prin expresia folosită recurent, “singuri împreună”, ce are acum o semnificaţie care transcende viaţa de cuplu…
Chiar dacă este primul text de teatru al lui Jon Fosse, în felul în care e scris și construit din punct de vedere dramatic, rămâne foarte actual chiar la 20 de ani după ce l-a scris, iar sintagma asta, “singuri împreună”, e foarte prezentă în societatea noastră.
Pentru că societatea de astăzi aproape că te împinge la chestia asta… parcă suntem împreună, dar, în același timp, suntem singuri. Eu, cel puțin, așa percep societatea în care trăim în prezent, apropo de politică, de economie, de teatru, de aproape orice… nu știu, mi se pare foarte ruptă. Şi noi de societate, și societatea de noi, și noi de noi înșine.
Mi se pare că Cineva are să vină pune o oglindă în fața publicului, dar oglinda este foarte crudă şi foarte, foarte puternică, iar în asta cred că stă forța textului și, implicit, a spectacolului nostru. Adică Fosse nu face concesii şi se duce foarte în profunzimea acestui lucru și, prin urmare, cred că și spectacolul nostru, adică nu e doar o chestie de suprafață.


Teatrul este un produs al comunicării între oameni. De ce ai simţit nevoia să îl menţionezi în contextul fracturilor sociale?
Teatrul este oglinda societății, până la urmă, iar eu, în esență, m-am referit la breaslă, la comunitatea noastră, a actorilor.
Mie mi se pare că suntem foarte, foarte divizați şi, privită din interior, această lume e aproape o junglă, adică fiecare e pe felia lui și își urmărește interesul personal.
Bineînțeles că sunt momente în care un teatru, un regizor sau un text poate să se adune o echipă, o distribuție care să funcționeze în ansamblul său şi este ideal să fie așa, dar am văzut foarte multe cazuri în care, chiar și în cadrul repetițiilor la un spectacol, se creau bisericuțe sau echipe mai mici în cadrul distribuției respective, iar lucrul ăsta nu a dus aproape niciodată la un rezultat foarte bun.


După cum spui, teatrul este oglinda societății, dar, totuşi, în ce măsură este justificat ca, pentru a face accesibil un text publicului actual, teatrul să plătească tribut contextului de moment. De exemplu, nu se pierde din metaforă dacă văd personaje clasice, precum Hamlet sau Trigorin, vorbind la smartphone?
Nu, nu cred că-și pierde această valoare şi am un exemplu foarte bun, filmul cu Ethan Hawke, care e plasat ca poveste în zilele noastre [în Hamlet, din 2000, al lui Michael Almereyda, personajul este fiul unui CEO corporatist newyorkez – n.r.] și care, după părerea mea, funcționează foarte bine, la fel de bine cum funcționează în continuare Hamlet al lui Kenneth Branagh [adaptarea pentru cinema, din 1996, fidelă lui Shakespeare – n.r.].
Ceea ce le spun și studenților mei este că, indiferent dacă povestea e plasată în zilele noastre ori în trecut, dacă actorii vorbesc sau nu la telefonul mobil în timp ce joacă Hamlet ori dacă poartă blugi sau pantalonii ăia care se numesc chiar “hamleţi”, totul ține, cred eu, de puterea noastră de a înțelege ideile care sunt acolo, de a înțelege contextul, de a înțelege situațiile respective… care, în Hamlet sau în alte texte clasice, sunt universal valabile, adică au atât de multă putere încât au fost valabile și la 1600 și sunt valabile și astăzi.
În esență, omul ăla, Hamlet, trăiește o mare dramă, o mare suferință, pentru că tatăl lui a murit, ceea ce e valabil și la 1600 și rămâne valabil și în zilele noastre. Forma în care o pui, da, ține de timpul pe care îl trăiești, dar e importantă este esența, adică să mergi cât mai mult în profunzimea lucrurilor și să găsești sâmburele de adevăr care caracterizează personajul respectiv.
De asta cred că, totuși, trebuie să existe o limită, fiindcă am văzut de multe ori spectacole în care se vrea o “modernizare” a unui text şi se exagerează prin folosirea a tot felul de efecte așa-zis moderne sau moderniste, cu lăsarea deoparte a esenței textului și a ce se întâmplă pe scenă, iar asta, într-adevăr, duce la pierderi de valoare.
Personal, mie nu îmi spun nimic lucrurile astea, adică nu mă interesează să văd un tablou în care e pictat un măr, pentru ca mă duc în piață și văd mărul, care mi se pare mult mai viu și mai frumos.
În momentul în care tu cauți efectul fără a avea un drum pe care să ajungi la acesta, atunci, într-adevăr, textul respectiv își pierde din din putere. Trebuie să existe un echilibru în lucrurile astea.


În raport cu acest echilibru, unde plasezi spectacole precum Maternal sau Conferința iraniană, de exemplu, care au subiecte inspirate de realitatea în care trăim, din cele de la “nivelul de stradă”, un fel de teatru ce pare să nu te atragă în mod deosebit?
Da, sunt “de pe stradă”, însă, după părerea mea, atât Bobi Pricop, cât și Radu Nica [regizorii celor două spectacole – n.r.], au reușit să le dea ambelor un contur artistic prin muzică, prin spațialitate, prin felul în care au creat anumite situații scenice, adică, totuși, ele sunt pic îndepărtate de discuțiile astea mici care au loc pe stradă… are mai multă putere discursul din Maternal sau din Conferința iraniană decât cel de pe stradă.
Totuși, în teatru, trebuie să fim capabili să ne rupem un pic de aceasta și să-i dăm discursului mai multă forţă, un pic mai mult dramatism şi profunzime, mai multe nuanțe decât în cazul celui care suntem expuşi în mod obişnuit pe stradă.
Pentru că, altfel, mie personal, mi se pare doar o copie, o fotografie a vieții de pe stradă, lucru care, pe mine, o spun din nou, nu mă interesează.
Cu ceva vreme în urmă, spuneai că vezi rolul unui actor ca fiind unul de protest. Asta pare un pic ciudat, fiindcă, în fond, publicul larg percepe actorul ca pe un om ce trebuie să-i ofere entertainment, mai ales, nu protest…
De când am spus lucrurile astea, s-au mai nuanțat un pic.
Atunci eram mai tânăr și mai împotriva a tot ce se întâmpla în jurul meu… aş putea zice că eram mai punk. Da, credeam atunci cu tărie că ce spui tu prin rolul tău trebuie să fie un protest, că trebuie să te pui împotriva tot ce se petrece în societate, să arăți că există și o altă dimensiune, o altă perspectivă, dar, odată cu vârsta, lucrurile s-au mai nuanțat şi da, mi se pare corect, trebuie să fie și latura asta de entertainment, numai că și aici, tot așa, cred că trebuie să existe un echilibru.
Adică eu sunt convins că rolul actorului, pe lângă cel de protest – în care cred în continuare, doar că nu la fel de puternic -, trebuie să fie și acela de a ridica niște întrebări, de a crea niște emoții şi, nu în ultimul rând, de a distra publicul, deci sunt mai multe nuanțe aici.
Cred în nevoia publicului de o paletă foarte largă de spectacole, nu știu, de la Commedia dell’arte până la teatru social… toate ar trebui să fie prezente pe scenele de teatru din țara noastră. Iar publicul să aleagă.
Referitor la Cineva are să vină, cu ce ţi-ați dori să plece publicul după spectacol?
Din punctul meu de vedere, mi-aș dori ca publicul să plece de la spectacol cu gândul că poate ar trebui să avem un pic mai multă grijă unul de celălalt, să fim mai atenți la celălalt poate un pic mai mult, să fim mai deschiși, să fim mai prezenți, să ne uităm mai bine la cel din fața noastră, în fine, să îl privim în ochi în mod real, iar de aici discuția se poate duce într-un miliard de direcții apropo de social media și de toate chestiile astea care creează senzația de grup, de “împreună”, când, de fapt, noi suntem atât de îndepărtați unul de celălalt.
Asta e senzația cu care aș vrea să plece spectatorul.
Să-l privim și să fim cu-adevărat un pic mai atenți la cei de lângă noi, indiferent cine sunt acele persoane, mama, tata, iubita, iubitul, soțul, copilul, întrucât mi se pare că relațiile între oameni au devenit foarte diluate și lipsite de profunzime. Adică e doar o chestie de suprafață, de ‘Bună, ce faci?’, ‘Bine, bine!’… și, acolo, totul s-a încheiat.


Dacă, cel puțin din perspectiva relației cu publicul bucureștean, începi anul cu o piesă despre frici… în ce fel ți-ai dori să continue?
Mi-ar place o comedie faină, spumoasă, pozitivă, ludică.
N-am mai jucat într-una de mult şi mi-ar plăcea ceva în direcția asta, deși, cumva, sunt ceva mai mult atras de rolurile astea de om bântuit, mai de speriat.
Îmi place însă foarte mult să fac și comedie, aşa că, uneori, simt pofta de un text bun, cu replică bună, cu situații comice faine, în care să te arunci și să te lași dus de valul ăsta ludic fără să-ți pui atâtea întrebări… de ce, cum, când, unde, cine etc etc.
Spun asta fiindcă, pur și simplu, noi am construit de-a lungul timpului tot felul de metodologii și de construcții teatrale și situaționale, dar, până la urmă, cred că teatrul trebuie să se întoarcă la esență, la ludic și la joc.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Sebastian Marcovici (Ciprian Scurtea în “Nathan înțeleptul”, TNRS, 2015)