LEYAH, reinventarea unei artiste de o sensibilitate aparte
Seria de concerte din cadrul turneului naţional Cinestezia, susţinut în a doua parte a acestui an în săli de teatru şi filarmonici de către Leyah, a reprezentat una dintre cele mai frumoase surprize live ale anului 2024, prin fuziunea inedită dintre muzica clasică și muzica Pop cu valenţe cinematografice pe care a propus-o publicului pianista şi cantautoarea emergentă prin compoziţiile sale originale.
Craioveanca LEYAH (Magdalena Diana Marica), fata regretatului dirijor Modest Cichirdan, formată sub influența muzicii clasice, a făcut astfel cunoştinţă melomanilor români în mod nemijlocit cu un gen muzical, Cinematic Pop, care abia acum prinde contur la nivel internaţional datorită unor staruri Indie precum Jessie Ware (Spotlight), Carly Rae Jepsen (Cut to the Feeling) sau Phoebe Bridgers (I Know the End), care s-au alăturat consacratelor Madonna, Florence Welch, Lana Del Rey sau Adele în crearea de piese ce fac să se nască un întreg film în mintea ascultătorilor.
Pe un parcurs de definire a propriei identităţi artistice jalonat de varii căutări, LEYAH a început să exploreze zona muzicii cinematice în 2021, iar sound-ul rezultat este unul remarcabil prin modul tuşant în care îmbină tradiţia şi modernitatea într-un dialog al stilurilor muzicale lipsit de stridenţele atât de comune muzicii Pop(ulare) din vremurile actuale.
Turneul pe care l-ai încheiat recent s-a numit Cinestezia. ‘Cine’, ca element de compunere, înseamnă ceva legat de cinema, iar ‘estezie’ se referă la calitatea unei senzaţii de a fi trăită ca provenind din exterior. Care este semnificația pe care o dai acestui titlu?
Am ales să mă joc cu cuvintele fiindcă intuiția îmi spunea că am nevoie de mai mult decât doar de muzică.
Simțeam nevoia să pot spune o poveste chiar prin numele turneului, iar componenta de cinematic fiind deja acolo, în compoziţle mele, m-am gândit la ce-ar putea completa această idee din punct de vedere al unei stări interioare… la ce spune, de fapt, muzica mea şi ce simt eu când o scriu sau o cânt, dar şi la ce cred eu că va primi ascultătorul atunci când va asculta concertul respectiv.
Atunci mi-a venit în minte acest cuvânt, sinestezie, am început să caut să văd ce vrea să însemne el mai exact și am avut surpriza plăcută să îmi dau seama că sunt o grămadă de lucruri frumoase acolo și că, într-un fel sau altul, acestea au cu siguranță legătură cu ceea ce am simțit eu.
Mai frumos de atât mi se pare faptul că, în urma concertelor pe care le-am pus în scenă, asta mi-au spus și cei care au fost prezenţi, că au simțit o emoție foarte puternică, că au fost răscoliți… că a fost ceva magic.
Cred că oamenii, atunci când nu știu exact să definească sau să exprime o stare, folosesc un cuvânt care li se pare lor că ar putea să o sugereze cel mai bine, iar magia asta, pentru ei, reprezintă, probabil, ceea ce au simțit că au primit din muzica mea interpretată live.
Că e vorba de culoare, că e vorba de miros, că e vorba de o amintire, nu știu, dar cu siguranță ceva le-a trezit simțurile și asta e exact ce-mi doream, e lucrul la care m-am gândit atunci când mi-am propus să dau turneului meu acest nume.
Muzica ta se încadrează într-un gen foarte nou, pe care îl propui în premieră în România, Cinematic Pop, ce nu are însă internaţional o identitate clară, deseori însemnând doar o muzică de factură clasică ce aminteşte de OST-uri, combinată cu hit-uri Pop-Rock. Nu este cazul tău, fiindcă tu vii cu propriile compoziţii, aşa că spune-mi cum îți definești muzica?
Eu o definesc ca fiind o muzică de film cu voce.
Muzica de film, în general, are doar orchestrație, nu are și voce, dar se întâmplă – de exemplu, Adele pentru James Bond [melodia Skyfall, de pe OST-ul filmului din 2012 – n.r.] -, să existe o piesă care devine o referință pentru soundtrack-ul principal.
Ei bine, n-aș vrea să pară ciudat ceea ce spun sau să pară o lipsă de modestie, dar consider că piesele mele sună în maniera unora care ar putea să stea la baza unui film, plasate fie la început, fie la final, depinde cum ar alege regizorul să le folosească.
Deci, pentru mine, Cinematic Pop înseamnă atmosfera, muzica, instrumentele, povestea, imaginea, dorința, imaginația din spatele muzicii de film, dar care e completată de magia, de senzualitatea și de frumusețea vocii umane.
Într-adevăr, genul Cinematic Pop nu e prea cunoscut nici în alte țări şi am descoperit asta făcând un research atunci când mi-a venit numele ăsta în minte. Tot așa, mă jucam cu cuvintele şi mi-am zis: ‘Hai să vedem ce înseamnă şi cine folosește hashtag-ul ăsta?’, fiindcă așa e acum, cauți pe rețele să vezi cine ți-a luat-o înainte, cum s-ar spune.
N-am găsit însă mare lucru, ci doar reinterpretări, adică muzică Rock pusă în scenă de o orchestră simfonică, etichetată ca cinematică, sau coloane de film, la fel, interpretate live de diverse orchestre din lume. N-am dat însă de termenul ‘Cinematic Pop’ până acum vreun an de zile, când am găsit un filmuleț pe TikTok, făcut de un băiat care vorbea cu un artist emergent din America despre faptul că, în zilele noastre, s-ar naște acest stil muzical.
Asta se întâmpla în 2023, dar eu, când am pus primul hashtag sau când am început să vorbesc prima dată de Cinematic Pop, eram prin 2021-2022, dar nu spun asta fiindcă vreau să-mi spună cineva că sunt eu persoana care a inventat stilul ăsta.
Nu cred că mai inventează nimeni nimic astăzi şi, de fapt, ideile circulă liber în lume și ajung prin mai multe locuri, doar că, dacă nu faci ceva cu ele, pot să rămână numai la nivel de idee. Simt însă că Cinematic Pop-ul va deveni un trend, fiindcă deja foarte mulți artiști încep să se ducă în zona de muzică de film, dar n-aș putea să spun de ce se întâmplă asta.
M-aș bucura să zic că e o suprasaturare a pieței de white junk, cu toate că muzica super comercială va exista întotdeauna și va fi probabil și cea care va face cei mai mulți bani, dar uite că există un echilibru prin care mai apar și alte proiecte și alți artiști care fac asta.
Pe de altă parte, poate şi subconștientul tău te-a direcţionat înspre Cinematic Pop, în sensul că tu spuneai, la un moment dat, că, atunci când eşti la pian, vezi imagini…
Așa este! Câteodată aud lucruri pe care mi se pare că ar trebui să le încerc, să văd cum sună pe pian, alteori le visez și încerc să mă trezesc să le scriu, doar că, de cele mai multe ori, nu-mi iese… încă n-am ajuns la nivelul ăsta, dar cu siguranță e ceva acolo şi atunci mă așez la pian și încep să fredonez.
Pianul îmi ghidează foarte mult armonia, mă ajută foarte mult să găsesc liniile vocale, de fapt, îmi setează atmosfera… pianul îmi setează imaginile.
Gândeşte-te că e ca atunci când te uiți la un film pe mute, începi să cânți și îți dai seama că muzica pe care tu o faci poate să schimbe povestea filmului, pentru că manipulează extraordinar de puternic imaginea, numai că, la mine, e un pic invers… în momentul în care cânt, limbajul ăsta universal al muzicii îmi spune lucruri, dar mi le spune într-un mod fără cuvinte, cumva inconștient, şi atunci văd tot felul de povești.
De fapt, nu văd povești, ci mă setează într-un loc sau într-un timp, nu știu, dar este clar ceva sinestezic. E ca și când ies din corpul meu și mă duc într-un loc pe care nu sunt capabilă să îl descriu raţional şi cred că, de fapt, asta înseamnă creația.
Am mai citit și despre alți artiști care spuneau că e ca un channeling, un moment în care ești într-un flux energetic și se întâmplă să fii pe canalul ăla bun de frecvență, de unde curg lucruri… de multe ori, nu se întâmplă absolut nimic, dar câteodată, lucrurile se întâmplă într-un fel aproape miraculos, pe care nu știi să-l pui în cuvinte.
În afară însă de faptul că, în fine, mă duc muzical în zona asta de cinematic, eu am mai făcut și regia pentru videoclipurile altor artiști, iar majoritatea poveștilor din acestea sunt, tot așa, lucruri pe care mi le-am imaginat și mi-am dorit eu să le pun în imagine, deci, cu siguranță, există ceva în mine!
Îmi place foarte mult ideea de cinematografie, îmi place filmul în sine, cum se produce şi cum prinde viaţă povestea. Am fost pe set si mi se pare superb cum poți să pleci de la nimic și să transpui totul pe ecran, astfel încât tu, ca spectator, să trăiești cu adevărat ce se întâmplă într-un film bun.
Vorbind de spectatori, speri ca cei prezenţi la concertele tale să vadă același film ca tine sau îţi propui să-l faci să-şi creeze în minte propria poveste ascultându-ţi muzica?
Fără îndoială, misiunea este ca ei, acolo, să poată călători unde vor, să se ducă în poveștile lor, să se ducă în gândurile lor, să se ducă în sentimentele lor, nu știu, în bucurie sau în durere, pentru că fiecare om trece in felul sau printr-un moment sau altul… asta e magia muzicii.
Chiar dacă fiecare piesă a mea are o poveste cu un subiect bine definit, pe care o spun în concert – am o piesă, de exemplu, despre cum sper eu că vom fi atunci când îmbătrânim sau alta despre pacea în lume şi copiii care trăiesc în zone de conflict -, principala mea dorință este ca spectatorii să vină și să intre în propria lor lume plecând de la muzica mea.
Ce provoacă sau alimentează această sensibilitate aparte a ta, această cinestezie? În contextul apăsător în care trăim cu toții, care sunt lucrurile care îţi pot inspira o poveste, astfel încât să-ți dorești să o materializezi apoi într-o compoziție?
Cred că lucrurile care sunt foarte emoționale.
Din păcate, realitatea este că, acum, noi scriem mai mult din durere decât din fericire, iar muzica, mă refer mai ales la balade, a fost și este compusă majoritar din subiecte mai puțin luminoase.
De exemplu, cu siguranță au fost aceste sentimente de panică, de frică și de durere pe care le-am simțit atunci când am scris piesa pe care am amintit-o mai devreme, Peace is the only thing we need [lansată în februarie 2023 – n.r.], pentru că am trăit niște zile cumplite uitându-mă la televizor și văzând toate lucrurile acelea absolut îngrozitoare despre războiul din Ucraina, după care am realizat că și tatăl meu a trecut prin aceeași poveste ca oamenii aceia, fiindcă el, fiind refugiat din Basarabia în ‘44, a trebuit să plece forțat, cu cinci copii, cu întreaga familie, cu căruțele, cum era pe vremea aia, și a căutat adăpost în România și aici au rămas cu toţii.
Nici nu vreau să-mi imaginez cât de greu le-a fost… groaznic! Trebuie să fie absolut groaznic! Sub impulsul acestei emoţii puternice am scris această melodie.
Apoi, prima piesă pe care am scris-o în stilul Cinematic Pop – care face parte și dintr-un viitor album la care lucrez – se numește Time și a fost lansată acum doi ani, iar acolo vorbesc despre faptul că aș vrea să opresc timpul, pentru că mi-am petrecut o foarte mare parte din viață cântând la pian muzică clasică, dar undeva în sufletul meu, eu voiam să fac altceva, de fapt… şi simt că a trecut foarte mult timp până am ajuns în punctul ăsta și, cumva, îmi pare rău.
Poate mi-ar fi plăcut să se fi întâmplat momentul ăsta mai devreme, dar cu siguranță, sunt timing-uri pe care noi nu le putem controla sau, nu știu, poate că n-a fost maturitatea, n-a fost curajul… sunt mai multe elemente care, probabil, au funcționat acum și n-au funcționat atunci.
Versurile acestei piesei pun, într-adevăr, pe gânduri: “So when you’re gonna die / You’ll know that you’ve lived your life / Use the time as long as you have time”. Până la urmă, te lupți cu timpul sau ţi-e prieten?
Nu m-am gândit până acum la asta, dar cu siguranță încerc să mi-l fac prieten. Știi cum simt? Simt că am apăsat o pedală de accelerație… e foarte interesant.
Dacă am fi vorbit acum un an, probabil că n-aș fi putut să spun nimic din ce vorbim acum, pentru că nu era nimic concret. A fost însă un moment în care s-a apăsat o pedală de accelerație și simt că, în continuare, accelerația continuă, aşa că, într-un fel, poate că timpul ăsta care a trecut pentru mine fără să se întâmple lucrurile pe care mi le-aș fi dorit… se recuperează acum.
Poate că timpul ăla a fost menit să treacă astfel, pentru ca eu să pot să ajung să creez lucrurile astea, nu știu, dar cu siguranță timpul acela nu a trecut degeaba.
În timpul de care vorbim, ai traversat o sumă de crize cu impact emoţional puternic. În 2020 ţi-ai pierdut tatăl, apoi a venit pandemia, urmată de război. Cât ți-au nuanţat aceste experienţe perspectiva asupra vieții și a modului de a face muzică?
Total! Complet! Când a murit tata, am simțit că m-am maturizat.
Tata a fost cel mai bun om de pe lumea asta. El mi-a zis întotdeauna: ‘Puiuțul tatii, să nu-ți faci nicio grijă, că eu o să am grijă să fii bine!’ şi, într-adevăr, a fost genul de părinte care, dacă putea, făcea orice pentru copilul lui… evident, nu chiar orice, să nu se înțeleagă greșit, dar a fost înțelegător şi m-a susținut enorm.
Ca atare, am o mare, mare durere în suflet că el nu este aici ca să vadă lucrurile pe care le-am făcut, fiind convinsă că ar fi fost tare mândru și fericit, pentru că tot timpul mi-a spus că locul meu este pe scenă și că nu trebuie să mă duc în altă direcţie. Spun asta fiindcă am avut perioada mea de umbră, să zic aşa, în care am încercat să caut şi în alte zone, ba chiar am încercat inclusiv să mă rup de muzică, doar că n-am avut cum, microbul ăsta fiind mult mai puternic decât crezi.
Ca atare, mi s-a schimbat fundamental felul de a gândi, felul de a trăi, felul de a munci, felul de a mă zbate pentru lucrurile pe care vreau să le fac și, mai mult decât atât, ce cred că s-a schimbat fundamental în perioada asta, a fost că am conștientizat cine sunt, cine am devenit şi de asta albumul nou se numește Remember Who You Are… pentru că, în raport cu povestea mea, una neclară din punct de vedere a muzicii pe care voiam să o fac – adică voiam să fac muzică, dar nu știam exact de care, că nu prea îmi plăcea nici mainstream-ul şi n-aș fi vrut să mă întorc nici la clasică -, totuşi, a fost toată zona asta gri în care am explorat, deci cumva, n-am stat.
Cum priveşti în clipa de faţă la acești ani intenși emoțional? Pentru tine, au reprezentat o tranziție sau o transformare?
Se poate amândouă? Cred că sunt lucruri diferite și le-aș alege pe amândouă. Cu siguranță e o tranziție în viața mea…
Mă gândesc la faptul că tu, ca Leyah, nu mai eşti cea de pe albumul Facelift, pe care l-ai scos in UK, în 2018…
Cu siguranță! N-am fost niciodată eu acolo, de fapt… acum, depinde ce vrei tu de la tine, evident!
Eu îmi doream să fiu artist, iar aceea a fost o lecție pe care eu am învățat-o, pentru că eu nu m-am regăsit acolo deoarece am urmat niște linii ale altor persoane, nu ale mele, că așa e bine, că așa se vinde, că așa se cere, că așa trebuie. Da? La vremea respectivă, mi-am zis: ‘Păi, oamenii ăștia sigur știu mai bine decât știu eu. Ar trebui să fac cum îmi spun ei.’. Și am făcut. Și atât! Acolo s-a încheiat!
Nu că acel prim album al meu ar fi rău, Doamne ferește!, nu îmi este rușine cu el, dar, o dată, nu mă mai reprezintă absolut deloc, şi doi: eu, ca persoană, sunt altcineva față de atunci. Şi nu pentru că a murit tata sau a venit pandemia, ci pentru că acea perioadă a reprezentat o lecție: dacă vrei cu adevărat să faci în continuare muzică, trebuie să se întâmple în termenii tăi și trebuie să-ți asumi riscul.
Eu, atunci, nu mi-am asumat riscul fiindcă am considerat că eu nu știu și știu alții mai bine, şi, de fapt, a fost un raţionament greșit. Mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu mine, cea din trecut, să îi spun asta, da, mi-ar fi plăcut să am atunci pe cineva cu care să vorbesc şi să îmi spună lucrurile astea… exact așa.
Altfel, sunt foarte mulți copii și tineri care visează să fie în industria asta muzicală și sunt în eroare, dar, pe de altă parte, eu cred că, la un moment dat, doar prin propria ta experiență poți trage concluzii – asta, dacă vrei să le tragi -, deși e pe timpul tău, pe emoțiile tale, pe banii tăi, pe viața ta, până la urmă.
Ăsta e prețul pe care-l plătești.
Apropo de preţ plătit şi eventuale compromisuri, tot în piesa Time, ne sugerezi că “it’s time to start your inner journey / No more compromise, give yourself a chance”. Ce a presupus această introspecție fără compromisuri?
Păi, în primul rând, dacă tot vorbim de timp, acesta trece la fel pentru toată lumea şi nu-l mai putem da înapoi, asta e clar! Important este cum trece și dacă îţi propui să faci lucrurile în termenii tăi sau nu.
Pentru mine, compromisul la care mă refeream în piesă era aşa cum îl înţelegeam eu momentul în care am lansat Time şi am ales Cinematic Pop, când în care am zis: ‘Ok, asta sunt și așa simt eu!’, deci, practic, de când am păşit pe acest drum. Într-un fel, așa, e ca într-un film de inițiere, cum sunt Harry Potter, Stăpânul inelelor, nu știu, filmele astea pe care lumea le adoră, în care toate scenariile au această curbă de drum inițiatic, adică pleci dintr-un punct, îți dorești să faci ceva, ţi se pun continuu piedici, îți e greu, cazi, vin uneori prieteni şi te ajută, mai ai încă o căzătură, dar, la final, se întâmplă ceva și uite că binele învinge.
Nu știu dacă în viață e neapărat așa, dar cert este că avem nevoie de povești de-astea ca să putem să mergem mai departe ca umanitate… ei bine, la fel mi se pare că e și în aceste versuri cu ‘no more compromises’.
Atunci când mi-am propus să fac muzica asta, am spus: ‘Ce înseamnă fără compromis? Nu există așa ceva în viață! Să nu fim copii!’.
E vorba de a nu face vreun compromis major, adică a nu trebui să fiu altcineva decât cine sunt eu, numai că asta e greu, fiindcă îți vin oamenii din industrie, îți vin cunoştinţe de pe stradă, îți vin prieteni care au copii, familie, credite, și toţi zic: ‘Măi, dar tu cât mai încerci, tu cât o să mai copilărești așa? Ce crezi că o să obții?’.
Iar tu ce răspuns să le dai? E greu, dar, în fine, așa sunt artiștii.
Hai să ne uităm la oamenii de teatru, hai să ne uităm la cei din muzică, toţi o fac din pasiune, pentru că au ales acest drum și sunt convinşi că e foarte important să ți-l asumi, iar pentru mine “no more compromises” a fost fix chestia asta… să fac lucrurile așa cum le simt eu, cât pot eu de bine, în termenii mei.
Poate că nu ai inventat acest gen muzical, dar cu siguranţă ești una dintre primele cantautoare care i s-au dedicat, fiindcă, de la Hello a lui Adele până la Remember Where You Are a lui Jesse Ware, piesele etichetabile ca Cinematic Pop rămân izolate în repertoriul acestora. Mi se pare limpede că, la tine, alegerea a avut și o componentă rațională, deci, totuşi, cum te-ai decis să adopți acest tip de estetică inedită?
Da, într-adevăr, m-am lansat într-o aventură, însă, legat de artistele pe care le-ai amintit, aş vrea să spun că ele aparţin Pop-ului mainstream şi că muzica lor, overall, sună diferit faţă de acele melodii ale lor care pot fi considerate Cinematic Pop şi care, de fapt, nu le caracterizează, pe când eu mi-am asumat ca toate piesele mele să fie din zona asta şi nu să am mâine o piesă Rock, poimâine una cu un DJ și așa mai departe, iar eu să susţin apoi că, de fapt, cânt Cinematic Pop… asta nu!
Eu mi-am propus ca muzica mea să aibă un sound bine definit şi mi-am dorit foarte tare să am un produs solid, care să stea în picioare în scenă, iar lumea, atunci când alege să vină la un spectacol al meu, să o facă la fel ca la teatru, să înțeleagă la ce vine, adică nu să asculte un potpuriu, să nu vină la un curcubeu de emoții.
În acest turneu, de exemplu, am avut un singur cover și asta numai pentru că mi s-a zis că ar fi bine să-l am, fiindcă oamenii nu-mi știu încă muzica. Am fost de acord şi am ales Creep, de la Radiohead, pe care am rescris-o şi am dus-o tot înspre Cinematic Pop, adică, în afară de acordurile cunoscute, atât textul, cât și linia vocală sunt diferite.
Referitor la ce m-ai întrebat, sigur că am avut şi o parte raţională în abordare şi mi-am asumat-o pe asta cu Cinematic Pop inclusiv gândindu-mă că este important, ca artist, astăzi, să poți avea posibilitatea să te distanțezi, într-un fel, de marea masă creată de industria muzicală.
Cu alte cuvinte, aveam nevoie de o identitate și am căutat-o, iar lucrul care mi se pare superb este că această identitate pare a fi fost dintotdeauna undeva, în mine, fiindcă îmi amintesc exact în ce moment eram, unde eram, pe ce scaun stăteam și cum m-am gândit prima oara la Cinematic Pop.
Nu exagerez cu nimic, dar a fost exact ca în filme, ca și când s-a deschis o poartă albă și am văzut lumina. Cu mine însămi, eu lucrez foarte mult cu instincte, corporal, şi am simțit atunci o stare de liniște, ca și când… ‘I’m home!’, știi?
Mi-am spus atunci că, dacă eu simt asta cu un lucru îmi este complet necunoscut, înseamnă că e ceva acolo pentru mine şi am început să explorez acest spațiu până când, iată, am început să fac oamenii să vină la spectacole Cinematic Pop, iar asta reprezintă o mare bucurie pentru mine.
Ce a determinat, de fapt, schimbarea de directie spre Pop şi cât te-a ajutat formaţia ta de natură clasică în cristalizarea acestei identităţi artistice cu totul aparte?
Total! Pentru mine, formarea mea clasică este totul, dar, mai întâi, să ne înțelegem: eu nu am studiat compoziție, nu am diplomă de compozitor, însă am cântat [Leyah a început studiul pianului la doar 5 ani – n.r.] şi am ascultat enorm de multă muzică.
Încă de când am făcut primii pași și până când am plecat la facultate, în fiecare vineri seară eram la concert, la Filarmonica din Craiova, și ascultam totul, adică nu plecam niciodată după prima parte sau dacă ceva nu-mi plăcea… asta a fost educația pe care am primit-o. Toată muzica pe care o asculți lucrează, aduce o notă de frumos, de armonie, de dorință… mă refer deopotrivă structural și creativ. Nici nu știu cum să spun ca să aibă sens, dar probabil că, dacă n-aș fi fost în zona de muzică clasică, lucrurile pe care eu le compun astăzi nu ar mai fi sunat la fel.
Cât despre componenta rebelă, o am de la tata, pentru că el a studiat pe ascuns timp de un an întreg ca să dea admitere la contrabas, la Conservator, părinții lui crezând că se va face inginer, adică așchia nu a sărit departe de trunchi.
De asta m-a și înțeles tata şi, totuşi, pentru el, a fost un moment foarte greu atunci când i-am spus că, în ce mă priveşte, muzica clasică sau cel puțin interpretatul acesteia la pian ia o pauză, probabil, pentru totdeauna. Nu i-a venit să creadă, dar, până la urmă, iată că am experimentat ceva frumos, plecând de la ceea ce am asimilat şi nu am luat-o pe o cale ruptă complet de muzica de care mereu m-am simţit apropiată.
Pentru mine e important că pot să scriu ce vreau și să interpretez lucrurile așa cum le simt eu, iar asta mă aduce mai aproape de zona de muzică de film. Piesele mele au 4, 5 sau 7 minute, adică eu nu am piese de 2 minute și jumătate sau de 3, aşa cum se practică în industria mainstream, unde se impun tot felul de îngrădiri şi trebuie să ai o anumită formă muzicală – mai nou, de exemplu, trebuie să vină refrenul primul, căci lumea nu mai are răbdare să asculte un intro – dacă vrei să ai vreo șansă să fii într-un playlist sau să te dea cineva la radio.
Mie, zona asta de Cinematic Pop îmi dă foarte multă libertate creativă, iar asta înseamnă că am liber la cuvânt, cumva, am liber la ceea ce simt și la ceea ce vreau să spun și să materializez. E fantastică senzația asta!
Propun să închidem cercul tot cu piesa Time: “What are you waiting for? You have a goal”. Care e acest goal în cazul tău? Ce îţi propui în 2025?
Dincolo de faptul că am în vedere continuarea turneului Cinestezia în țară, am ceva foarte frumos în plan. Pentru mine, ţelul anului 2025 este să pun în scenă un nou concert cu muzica mea, dar unul simfonic, cu orchestră, cor, dirijor.
Practic, voi fi în postura unui pianist de muzică clasică, dar care îşi va interpreta propriile compoziţii, deci o muzică originală, și care va cânta și cu vocea în același timp. Proiectul ăsta reprezintă, de fapt, ceea ce eu am crezut dintodeauna despre mine și despre ceea ce vreau să fac.
Sper că lucrurile vor ieși așa cum îmi imaginez eu şi atunci am să simt că tot timpul pe care l-am petrecut gândind și încercând să materializez aceste lucruri n-a fost un timp care a trecut în zadar.
Interviu de IOAN BIG
Foto header: Alessia Lazea
