We Live in a Time 2024 – Uneori nu e timp
Dacă ar fi să țină cineva socoteala, cele mai multe filme despre care am ales să scriu aici l-au avut protagonist pe Andrew Garfield. Și da, am mai zis-o, e actorul meu preferat și îmi place foarte tare munca lui.
Dar textul de azi nu e doar despre el. Este despre cel mai recent film al său, We Live in a Time.
Regizat de James Crowley, din filmografia căruia mai văzusem Boy A acum foarte multă vreme, filmul se concentrează pe povestea dintre Tobias și Almut (Garfield și Florence Pugh), care se cunosc accidental într-o seară – și când zic accidental mă refer chiar la un accident, pentru că Almut dă peste Tobias cu mașina și acesta ajunge la Urgențe, iar ea rămâne cu el acolo peste noapte.
Inevitabil, cei doi ajung să se cunoască mai bine, iar Almut îl invită pe Tobias să vină la deschiderea restaurantului ei împreună cu soția. Acesta din urmă acceptă, dar fiind în prag de divorț, când vine ziua cu pricina, vine singur, spre surprinderea lui Almut, și povestea lor de dragoste începe.
Filmul e construit cu o serie de elipse de timp, jonglează între trecut și prezent și nu are o narațiune cronologică, aflăm frânturi din povestea lor, pe care le punem cap la cap până când ajungem spre final.
Dar, bineînțeles, cum rareori poveștile de dragoste au șansa de a exista fără vreun obstacol, acesta nu întârzie să apară, iar după o simplă vizită la ginecolog, Almut află că are cancer ovarian în stadiul trei. Viața lor se dă peste cap și sunt nevoiți să ia o serie de decizii care își vor pune amprenta asupra, viitorului lor, atât în cuplu, dar și independent unul față de celălalt.
Dacă povestea e una tristă, poate pe alocuri clișeică, dar nu cât să deranjeze, valoarea adevărată a filmului stă în interpretarea celor doi. Pugh și Garfield formează unul dintre puținele cupluri din ultimii ani de pe marile sau micile ecrane care îți dau realmente senzația că se iubesc.
Chimia dintre ei e unul dintre punctele forte ale filmului și reușesc să jongleze între momentele dramatice și cele comice, păstrând suficientă măsură cât să îl lase pe spectator să simtă mai multe decât ei, și să nu-l priveze de emoție printr-un joc actoricesc exagerat.
E o bucurie să te uiți la cei doi cum împart ecranul și își lasă unul altuia suficient loc să strălucească atunci când trebuie. Sunt doi actori care lucrează împreună și se pun unul pe celălalt în valoare într-un fel cum rar am mai văzut.
Ca actor, e o bucurie să te uiți la doi oameni care își fac atât de bine meseria și care se bucură să fie unul alături de celălalt în fiecare secvență pe care o împărtășesc.
Am învățat la facultate că „adevărul meu e în celălalt”; acum am înțeles mai bine la ce se referă zicala.
Text de ȘTEFAN IANCU | OPINII
Citește mai multe articole din FILM.
