După ”Hedda Gabler”, ”Yvonne” și ”Macbeth”, regizorul Botond Nagy revine la Secția Germană a Teatrului Național ”Radu Stanca” din Sibiu.
De data aceasta cu spectacolul ”Procesul” după romanul lui Franz Kafka, o propunere curajoasă aliniată cu interesul internațional față de universul kafkian în anul în care se împlinesc 100 de ani de la moartea scriitorului.
Avanpremiera e programată în 24 mai, iar premiera în 25 mai, la Fabrica de Cultură. Am stat de vorbă cu Botond Nagy despre noua producție a TNRS.
Au trecut fix doi ani de la ”Macbeth”, ultimul spectacol pe care l-ai montat la Secția Germană a TNRS. Cum ai primit invitația de a reveni la Sibiu, mai ales că tu ai o relație specială cu acest oraș?
Mereu revin cu plăcere la TNRS. Sibiul e pentru mine o continuă mireasmă de primăvară. Am vizitat orașul pentru prima dată în facultate, eram în anul II, pe atunci dansam într-un spectacol de coregrafie produs de Universitatea de Artă din Tg. Mureș și am jucat spectacolul într-o primăvară la Sibiu.
Înflorea totul, străzile erau inundate de parfum, țin minte totul de parcă ar fi fost ieri. Știu că era ziua internațională a poeziei și am ajuns la cafeneaua Atrium, unde dacă scriai o poezie primeai o cafea. Am scris o poezie pe un șervețel și l-am înmânat chelneriței. Până a citit poezia eu deja plecasem. Apoi viața m-a întors la Sibiu peste doi ani, pentru două luni.
Puțină lume știe, dar am fost ospătar atunci, la fostul Espressee. Au fost două luni incredibil de importante pentru mine. Patronii cafenelei, Camelia și Bálint au contribuit la formarea mea umană, iar clienții la bucuria gestului de a da. Serveam cafea oamenilor și eram fericit. Când prindeam răgaz citeam ”Maitreyi”-ul lui Eliade la bar. Asta mai țin minte.
Apoi peste doi ani am montat primul meu spectacol la TNRS, ”Hedda Gabler”. Iar acum urmează al patrulea.
Lucrul la acest spectacol se întâmplă în timp ce lumea teatrală românească așteaptă Gala Premiilor UNITER, unde ai primit două nominalizări: ”Cea mai bună regie” și ”Cel mai bun lighting design”. Resimți o presiune suplimentară din acest motiv în momentul de față?
Aș fi ipocrit să spun că nu-mi doresc să iau un premiu. Am făcut sport toată viața, am o mentalitate de sportiv, de învingător, deși competiția în artă mi se pare irelevantă. M-am bucurat de nominalizări, dacă le iau bine, mai departe nu mai e treaba mea. Treaba mea e ce fac în meseria mea.
Presiunea o resimt din partea mea, să ajung cât mai departe în călătoria mea de la proiect la proiect. Niciun premiu nu îmi va schimba atitudinea de ”let’s go”, totul sau nimic! Mai degrabă am o abordare neînfricată asupra lucrului, decât să joc în siguranță.
De aceea mă înțeleg cu oamenii care au o abordare cam nebună: mă interesează să văd cât de departe vom merge împreună și cât de departe ne va duce asta.
Și cât de departe simți că vei ajunge cu oamenii care s-au coagulat în jurul spectacolului pe care îl pregătești acum la TNRS?
Nu-mi pot imagina să nu fiu îndrăgostit de echipa cu care pun la cale un proiect. Altfel e pierdere de vreme. Îmi place să coagulez artiști diferiți pe care-i admir în jurul unui proiect. Miza e mereu mare la spectacolele mele, fiindcă cer și îmi doresc să ating aproape imposibilul, iar la rândul meu și eu sunt vulnerabil. Iar cu o echipă bine închegată chiar poți face diferența în momentele critice.
La Sibiu am ales să lucrez în mare parte cu artiști cu care nu am mai lucrat anterior. Al căror demers artistic, profesionalitate, personalitate, gândire și omenie m-au atras și m-au făcut să-mi doresc să lucrez cu ei de mult timp.
Interesant e că s-a alcătuit o echipă artistică aproape locală, ceea ce mi se pare o premieră pentru Sibiu și mă bucur că am putut să adun atâtea energii fantastice creative împreună și că acești oameni au avut încredere în propunerea mea. Sunt foarte entuziasmat și bucuros.
Cum ai ajuns să optezi pentru ”Procesul” lui Kafka și care e unghiul de privire pe care îl propui?
În primul rând e Centenar Kafka. Pot spune fără absolut nicio aroganță, dar cu un mare semn de întrebare, că în afară de acest spectacol, niciun alt artist sau teatru din țară nu a dat importanță acestui eveniment sau acestui autor, pe care îl consider un stâlp de bază, un patrimoniu al culturii și gândirii noastre europene, orice ar însemna astăzi această ”Europă”.
În al doilea rând am remarcat un detaliu, pe care o să-l iau ca pe un semn, coincidența izbitoare de vârstă pe care o are Joseph K., protagonistul romanului, cu mine. Încep repetițiile la 30 de ani, iar la momentul premierei voi avea 31. Joseph K. are 30 de ani la începutul romanului, iar la final, 31.
Mai nou descopăr că sunt preocupat de tema inocenței, al controlului în creațiile mele, iar Kafka prin ”Procesul” ne cam izbește de realitatea că inocența e o utopie. O transcendență a condiției umane așa cum o înțelegem. Ea nu există. Copiii nu sunt nevinovați și, în același timp, sunt într-un fel dincolo de judecată.
În ciuda imaginii sumbre cu care tindem să-l asociem, despre Kafka se spune că avea mult umor. Ai regăsit și note de umor în acest text care explorează sentimente precum alienarea și neputința?
Nu prea. Neputința umană nu mi s-a părut niciodată funny, în niciun context. Iar alienarea ține de sacralitate, de o demnitate umană, de care nu te atingi, pe care nu o murdărești. Dincolo de toate, demnitatea e ceea ce ne râmâne.
Spectacolele tale cochetează cu poezia. Kafka afirma că poezia e o expediție pe urmele adevărului. Ce camere din ”castelul” care e înăuntrul nostru ți-ai dori să fie accesate de public în timpul și după vizionarea spectacolului?
Frumoasă aluzia la ”Castelul”. Pentru cititorii care nu știu, o altă capodoperă a lui Kafka, pe care o recomand.
Am renunțat de un timp să îmi doresc ceva ce oricum nu pot controla. Tot ce pot spera e ca spectacolul să fie văzut de un număr cât mai mare de spectatori, fiindcă pentru ei facem ceea ce facem! Ce mai pot spune sigur e că teatrul creează conexiune. Iar conexiunea în general e opusul dependenței de orice fel.
Dar dacă la finalul spectacolului tăcerea va avea ultimul cuvânt de spus, atunci cred că am făcut ceva bine.
INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN, apărut în revista Zile și Nopți Sibiu, nr. 6, 16-30 aprilie 2024
Foto: Claudiu Urse
